Pe vremea mea când am studiat la şcoală „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, pe lângă rezumate şi toate celelalte, am mai învăţat că personajul principal al respectivei opere literare reprezintă un prototip al copilului universal (orice ar vrea să însemne asta), am aflat că perioada descrisă este a copilăriei obişnuite (pe care în general eu o văd ca fiind până pe la 14 ani), că este redată o etapă a formării când copilul îşi consolidează o viziune asupra vieţii. Aşa că stăteam şi mă gândeam dacă acel Nică s-ar fi născut în altă perioadă. Cum ar fi sunat amintirile lui? 

Iată varianta originală

Copilărie tip Scăldatus cireşicus
“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu. […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice. Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la baba-oarba, ne ridica în grindă, zicând:’tâta mare! şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre până ce nu ne zgârâiau şi ne stupeau ca pe noi”. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Iată variantele prelucrate

Copilărie tip Simultanus Revolutionus
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, mai exact nu la maternitate, la sandwich-urile pe care mama grijulie mi le punea în ghiozdan şi pe care le schimbam cu ceilalţi, mâncându-le pe cele căpătate cu o poftă de ne crăpau burţile, la urzicăraia în care am intrat atunci când am început a merge pe bicicletă, la vizuinea în care mă ascundeam când ne jucam noi, băieţii „de-a faţa”, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de încântare! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile se uitau cu mine la televizor, şi casa ne era plină de jucărele de la Kinder şi piese de puzzle, şi copiii şi copilele vecinilor erau de-a pururea în faţa blocului/porţii cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea! Şi eu eram vesel ca o ploaie răzleaţă şi sturlubatic şi copilăros ca o briză marină. Şi mama, care era vestită pentru prăjiturile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se băga soarele printre nori vestind o ploaie îndelungată: Hai, copile cu părul bălan sună-ţi şi cheamă-ţi prietenii la tine, doar să vă jucaţi în casă şi prietenii veneau toţi la invitaţia mea. […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să scrie în oracol cine ce-a zice. Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci copiam rezolvările de la răspunsuri ca să ne găsească cu temele făcute. Când venea tata seara ca să ne cheme în casă, noi îl speriam cu câte un pistol cu bile. Şi el, cât era de ostenit, ne lua la un fotbal, ne alerga pe tot terenul, ne ridica trofee zicând: să creşti mare! şi ne dădea câte o castană mereu la fiecare. Iar după ce se dădea stingerea, şi tata se punea la culcare, noi scoteam casetele audio unele cumpărtate, alte împrumutate, altele înregistrate şi le backward-am şi forward-am, de li se încurcau benzile; şi nu puteau scăpa bietele butoane ale casetofonului din mâinile noastre până ce nu ascultam melodiile preferate de câte vreo cinci ori”.

Copilărie tip Democratus Getbetgeticus
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la ţara asta frumoasă păcat că-i locuită, la portofelul de piele pe care îl bunghea mama bine, bine înainte de a purcede la mall, la hainele bănoase de crăpau oasele pe mine de atâtea fiţe, la gardurile cele vechi, şubrezite de care mă ţineam când începeam a merge copăcel după vreo drojdeală, la tumbărăurile în care mă ascundeam, când veneau cuţitarii să îşi ia revanşa pentru te miri ce şteamăt, şi la alte mije şi mişelii pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inimă de atâta extaz! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile, şi prietenarii aveau minute în Cosmote, şi casa ne era plină de boxe şi difuzoare, frigiderul de băutură şi mâncare, astfel încât, toţi colegii şi colegele erau de-a pururea în petrecere la noi, şi muzica se auzea după plac, fără leac de distorsiuni şi copoi nepoftiţi, de parcă toată distracţia era a mea! Şi eu eram vesel ca vijelia şi sturlubatic şi copilăros ca vântul de la aerul condiţionat. Şi gagică-mea, care era vestită pentru comment-urile de pe profilul ei de haifaiv, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, iubicuţule cu părul în zece culori, afară şi scoate limba la cameră să se vadă piercing-ul, doar a-i primi şi tu vreun comment nou şi comment-uri primeam imediat ce uploadam poza pe profil. […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi merţanul, măcar să am şi eu unul când oi fi mare. Când mama nu mai putea şi se lăsa câte oleacă să se ducă la salonul de înfrumuseţare, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la serviciu, obosit şi plin de nervi, se speria de noi când ne prindea cu ochii beliţi ca nişte labermani la filme şi reviste prono. Şi el, cât era de ostenit, arunca câte o privire ca la baba-oarba, apoi şi-o ridica în grindă, zicând:’tâţa lu’ asta-i tare”! şi ne promitea că ne aduce o bunăciune la fiecare. Iar în gaşcă după ce se aprindea opaiţul, şi ierbarul se punea să ruleze la greu, noi luam jointurile de prin nişe şi roşteie şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele papiroase din mâinile noastre până ce nu ne trecea highul.

Copilărie tip Leguminosus tehnologicus
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele, la Kalimdor, la pad-ul, de unde lega mama o bucată de cârpă ca să cureţe sângele de la rana încheieturii m­­âinii mele, la mouse-ul de crăpa biroul jucându-mă cu el, la tastatura cea veche plină de fârmituri, de care mi se lipeau degetele când am început a lua masa la calculator, la monitorul după care mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii de-a Counteru’, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă mă cuprinde şi acum o stare de fioroasă amorţeală. Şi Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile erau în treaba lor, şi casa ne era plină de gadget-uri de ultimă oră, şi copiii şi copilele de pe Messenger erau pururea în legătură cu noi, şi comenzile computerului îmi mergeau după plac, fără leac de viruşi sau blocare, de parcă toată tehnologia era a mea. Şi eu eram vesel ca vremea cea mohorâtă şi sturbulatic şi copilăros ca vântul unui cooler de harddisk. Şi mama care era vestită pentru punctajul ei de la Farmville, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele la orizont după o noapte îndelungată: Ieşi copile cu părul vâlvoi de la birou, şi închide jaluzelele doar s-ar îndrepta imaginea la monitor de nu ar mai bate soarele în el, şi imaginea se îndrepta după lunga mea deplasare. […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi calculatorul, măcar să trimită mass cine-a zice. Când mama nu mai putea de obosită, când se dădea de ziuă şi se ducea să se odihnească, noi băieţii tocmai atunci downloadam torrente în slăvi. Când intra tata noaptea pe Messenger, plin de mail-uri şi spam-uri, noi îl speriam dându-i câte un Buzz. Şi el, cât era de ostenit, chat-uia câte pe unul, ca pe Mirc, apoi îşi punea la status zicând: netu-i tare! şi ne dădea web mereu la fiecare. Iar după ce desfăceam carcasa, şi tata îmi punea o nouă placă video, noi scoteam jocurile de prin site-uri şi foldere şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de se încingea procesorul; şi nu puteau scăpa bietele jocuri din mâinile noastre până ce nu adormeam cu capul pe tastatură.

Cam acesestea sunt tipurile de copilării construite pe bază de material concret. Intenţionam să mai descriu şi copilăria tip pionierus comunistus, dar recunosc că nu am o reprezentare foarte clară asupra a ceea ce înseamnă ea. Aşă că aştept sugestii referioare la orice tip de copilărie pe voi îl puteţi concepe. Până una alta, mă întreb oare ce o mai însemna cântecul ăsta peste câţiva ani?

Cu toată această grandoare a locului, pentru mine “Kilometrul 0” rămâne tot în Berceni, dacă am muta borna acolo vom da de alte locuri, alte persoane, altă dinamică, altă capitală. Deocamdată însă să rămânem unde suntem: Piaţa Universităţii, 22 martie, 3.30-4.30 PM, cu carneţel micuţ la îndemână şi vigilenţa dată pe viteza întâi, aşezaţi sub bornă (fiind o zi călduroasă am putea spune chiar la umbra bornei).

Static şi dinamic în “Zona X”

Luându-mi postura de spectator al unui meci de tenis (adică poziţia în care capul se mişcă stânga-dreapta, dreapta-stânga, de data asta însă într-un ritm mai puţin alert – este din cauza tipului diferit de minge urmărită –şi cu oarecare pauze de notat în carneţel) timpul a trecut pe nesimţite. Prefer totuşi să zic pe nerăsuflate, dar merge şi sintagma “pe nesimţite”, după cum se va putea remarca în cele ce urmează.

“Zona X” este o zonă de tranzit în care se tranzacţionează timp, vorbe, mărfuri, glume, povestiri, interese, păreri, şi ca să înfloresc puţin aş adăuga, speranţe, iluzii, simpatii. Dar nu, cele trei obiecte nu sunt întâmplător incluse în serie. Preocuparea, girjile, veselia mascată sau autentică, afecţiunile reciproce observate pe chipurile sau în postura trecătorilor nu fac altceva decât să creeze un spaţiu caracterizat de o încărcătură emoţională proptită acolo fix de la răsăritul până la apusul soarelui. Ea exista acolo când am ajuns eu, numai că mi-a luat un timp să o observ. A trebuit să prind constanţa lucrurilor pentru a o întrevedea mărunt şi apoi pentru a o înfăşca cu putere şi a mă prinde strâns de ea p­ână la punctul de a nu mai vrea să îi dau drumul. Aş fi stat acolo cu orele, numai pentru ea. Nu m-aş fi plictisit, m-aş fi hrănit cu ea, nu cu neliniştile obişnuite generate de întârzierea cuiva, c­­ând stau şi stau şi nu mai vine şi uneori plictiseala îşi spune cuvântul. De data asta nu i-am mai lăsat pe ceilalţi să treacă pe lângă mine ca vântul, nici eu nu am trecut pe lângă ei nepăsătoare ca în alte dăţi. De data asta am fost acolo, am vrut să fiu pe baricade să aflu ce se întâmplă. O oră, doar atât, dar în care am putut să pescuiesc unele evenimente chiar şi fără să arunc vreo momeală fie ea cât şi de mică.

Viaţa socială în “Zona X” cuprinde două dimensiuni: una numită dinamică (trotuarul unde trecătorii se perindă într-un ritm dictat de împrejurări individuale, sociale sau metorologice) şi alta numită statică (porţiunea de zid pe care diverse persoane se aşează fără să le pese dacă hainele lor vor avea de suferit şi marginea dinspre şosea).

a) Lumea trece, lumea vine: dinamicul în “Zona X”

Entităţile umane aflate în deplasare sunt într-o proporţie foarte mare singure ori însoţite de o persoană de acelaşi sex sau de sex diferit. Numărul grupurilor în trecere pe lângă bornă sunt reduse mărimea lor fiind în general de trei-patru membri şi formate îndeosebi din elevi de liceu cu ghiozdanele în spate. Cel mai mare grup care a trecut în raza mea de urmărire la acea dată a fost un grup de nouă persoane îmbrăcate în ţinute business. Raportându-mă la stilul de vestimentaţie a celor care au fost în trecere aş putea spune că nu există un profil specific determinat de categoria socială de apartenenţă, oameni cu situaţie materială diversificată pătrund în acest spaţiu cu propriile interese. Toţi, cu o singură excepţie, par să se raporteze la împrejurări adoptând o stare de indiferenţă ce sugerează o anumită familiaritate cu locul (excepţia este reprezentată de o persoană care îi prezenta celeilalte Teatrul Naţional). Indiferenţa este mimată prin lecturarea cu atenţie a unui pliant, prin vorbitul la telefonul mobil sau prin fumatul unei ţigări în timpul mersului. Dacă persoanele de genul feminin sunt cele care apelează la practica vorbitului la telefon, personale de genul masculin sunt cele care preferă fumatul unei ţigări. Alt mod al trecătorilor de a-şi crea o lume a lor, de a evada din peisaj şi de a mima aceeşi indiferenţă, direcţionată nu spre ceilalţi participanţi la traficul pietonal, ci spre loc în sine este realizată prin practica ascultării de muzică la playere (persoane văzute cu căşti în ureche). Pe o vreme călduroasă, sticle de suc sau apă fac parte din recuzita de bază a trecătorilor. Această recuzită pare să îi incomodeze pe unii dintre ei, dar starea de disconfort pare să fie redusă de suflecatul mânecilor sau de renunţarea la jachetă, ţinută în mâini. Frânturile de conversaţie pe care le-am putut surprinde la discuţiile dintre trecători sunt legate de aspecte din viaţa personală ce în funcţie de relaţiile cu interlocutorul ar putea fi împărtăşite. Povestirea unei cărţi sau a unui film cu vampiri, referirea la o piesă de teatru sau la cursuri de japoneză, întâlnirile cu prietenii sunt câteva dintre subiectele care coroborate cu zgomotul maşinilor şi a unor alte sunete de fundal creează dimensiunea sonoră a “Zonei X”. Din când în când un claxonat de bicicletă le modifică traiectoria precisă a trecătorilor. În aceste momente se produce o interacţiune între dimensiunea acustică şi cea spaţială care întrerupe cumva mersul liber al evenimentelor. După trecerea biciclistului totul revine la forma la care era înainte. Firul de oameni rupt pentru un moment se coase imediat parcă sub efectul unei forţe de inerţie. Efectul apare şi în momentul în care un individ ce ţine o pancardă a cărei lozincă include cuvântul “Guvern” merge în zig-zag pe l­ângă trecători sau când un alt individ cu o listă îi opreşte pe câţiva bănuiesc că pentru o strângere de fonduri. Astfel de evenimente întrerup pe alocuri indiferenţa obişnuită, dar starea anterioară revine imediat fiind, aş putea spune, o obişnuinţă a locului. Aceasta sugerează faptul că oamenii care pătrund în acest micro-spaţiu cu acea indiferenţă, se raportează totuşi la el ca la un macro-spaţiu sau altfel spus ei au de a face cu un micro-spaţiu care face parte din macro-spaţiul capitalei, fundalul întregii “ordini interacţionale”.

b) Lumea stă, lumea pleacă: staticul în “Zona X”

Extemităţile “Zonei X” funcţionează ca loc de repaus, de întâlniri sau de tranzacţionare. Personale se opresc pentru un timp în acest spaţiu pentru a îşi termina de mâncat un sandwich, a fuma o ţigară sau pur şi simplu pentru a conversa. Locul funcţionează, în cea mai mare parte, ca punct de întâlnire. Întrucât este oarecum dificilă o sincronizare între cei doi care plănuiesc o întâlnire (nu am observat grupuri mai mari care să organizeze întâlniri) cineva ajunge mai devreme şi este nevoit să îşi umple acest timp cu întreprinderea de activităţi mărunte precum vorbitul la telefon, fumatul unei ţigări, jucatul pe telefonul mobil sau învârtitul acestuia în mână. Nu am remarcat la niciuna dintre aceste persoane, care aştepta, privitul în gol, fiecare a ales să facă ceva, nu să stea pur şi simplu. Probabil şi de aceea nu am simţit carenţelul meu şi notarea continuă de informaţii pe el ca nefăcând parte din peisaj. Astfel, acest timp pe care un individ îl petrece de unul singur în acel spaţiu consider a fi privit ca un “timp mort” interpretând reproşul “De ce ai întârziat atâta?” pe care unul dintre cei care aşteptau l-a adresat partenerei. Răspunsul acesteia a fost “Hai, hai lasă”, prin tonul vocii sugerând cumva o acceptare a faptului că întârzierea este indezirabilă într-un astfel de context. Finalizarea întâlnirii se soldează cu îndreptarea celor doi spre metrou sau cu urcarea într-o maşină, îndeosebi în cazul în care persoana care aşteaptă stă aproape de şosea.  Obiectele tranzacţionate în timpul observaţiei au fost o găleată de vopsea şi două cutii de carton al căror conţinut era greu fiind cărate cu efort în maşina unei femei de către un bărbat coborât dintr-o dubă. Persoanele incluse în dimensiunea statică par să interacţioneze mai mult cu locul, să nu aibă acea stare de indiferenţă, lucru uşor explicabil ţinând cont de faptul că practic ele acolo îşi realizează un scop, spre deosebire de trecători care se îndreaptă către un scop.

Şi totuşi…

Ca o concluzie la toată povestea asta, mi-am dat seama care este ONG-ul pe care îl voi înfiinţa cât de curând: se va numi “Organizaţia Naţională pentru Protejarea Timpului Paznicilor”. Printre programele de bază va fi inclus un curs de “metoda observaţiei” la care trebuie să participe orice om care doreşte să se angajeze pe post de paznic, oriunde. Vă daţi seama câte lucruri importante se pierd pentru că paznicii nu sunt instruiţi să observe dinamica locului pe care îl păzesc? Trebuie făcut ceva în sensul ăsta. Acum vin şi mă întreb: Goffman şi alţi artişti ai domnului Lăţea, cum de nu s-au gândit ei la aşa ceva? E nevoie de o schimbare legislativă în acest sens care să oblige toate firmele de pază să ia măsuri. Urgent.

Preambul

Ce ziceţi, sunt eu oare feministă? Hm, depinde pe cine întrebi. Dar ce înseamnă de fapt a fi feminstă? Acelaşi “hm” şi acelaşi depinde pe cine întrebi. Dacă mă întrebaţi pe mine, nu ştiu ce să răspund pentru că toată variaţia asta de răspunsuri a altora (culmea, despre mine) mă înconjoară cu o aură de imprecizie ce mă orbeşte. Mă uit într-o oglindă şi nu văd nimic. Nu ştiu unde mă aflu în toată povestea asta feministă, ca atare nu ştiu ce personaj să joc, aşa că am să încerc ca printr-o serie de postări să îmi consolidez poziţia în ceea ce priveşte rolului femeii în societate, prescripţiile de gen şi altele asemănătoare acestora. Dat fiind faptul că deruta nu este de fapt intrinsecă, ci provine de la alţii, deja întregul demers nu mai necesită a fi unul privat, ci unul public. Nu am idee unde o să ajung cu toată asta, nu am idee cât o să îmi ia, dar prin tratarea succesivă a diferitelor subiecte ce permit o analiză pe teme feministe (folosesc termenul de feminist în mod liber consimţit până îmi dau seama cu se mănâncă) va prinde contur cândva, undeva o concluzie incontestabilă pe care să o pot suţine clar şi răspicat în faţa oricărui auditoriu.

Pentru început voi porni de la definiţia feminismului găsită desigur în DEX, anume “feminismul = mişcare socială care presupune egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate”. Definiţia deşi teoretic destul de clară, practic nu îmi spune nimic. Este lipsită de puterea de a mă încadra. Ce-i aia mişcare socială? Cum adică egalitate? Poate fi egalitate? Nu este deja o egalitate subînţeleasă? Cum mai exact drepturi? Care drepturi? Cum adică toate sferele de activitate? Care sunt alea? Aşa că lăsând la o parte definiţia asta pompoasă pornesc de la una rudimentară: feminismul este o chestie (vom vedea mai departe care) ce se vrea (vom vedea dacă se şi reuşeşte) a fi de bine (vom vedea ce înseamnă bine) pentru femei (vom vedea ce sunt …a ba nu că asta ştim deja). Deci să trecem la acţiune….

Ruj, tocuri, “obeuri” şi 8 Martie, niscai lucruri care vin în minte la auzul cuvântului “femeie”. Lăsând la o parte primele trei care nu sunt decât nişte variaţii … stai nu .. care nu sunt decât nişte variaţiuni ale ultimului, să ne concentrăm atenţia asupra celui de-al patrulea element, de altfel şi cel mai abstract din şir: 8 Mar-ti-e. Şi uite cum facem. Eu mă transform pentru o zi într-un extraterestru care a venit pe pământ pentru a studia ce-i aia femeie. Nu ştiu nimic în afară de faptul că la acea dată se sărbătoreşte asta şi bănuiesc că atunci pot afla tot ce vreau pentru a mă duce la şeful meu cu un raport complet şi bine pus la punct. Când altcândva să îţi dai seama ce înseamnă femeie dacă nu pe 8 Martie şi unde altundeva să îţi dai seama ce înseamnă femeie dacă nu pe pământ? – spune vocea extratereastră din mine. Probabil mi-ar fi fost mult mai uşor să răpesc o pământeancă, să îi conectez tărtăcuţa la prototipul experimental de capatare a undelor craniene pentru a crea o imagine tridimensională pe care să o lansez în spaţiul cosmic producând astfel particule microscopice care prin compoziţie intergalactică să conducă la conturarea unui profil al femeii. Dar nu, nu utilizez tehnica de ani lumină, nu fac asta. Eu şi ca extraterestru lucrez curat, nu las urme. Mă duc şi fac studii, observ, reacţionez, analizez, iau mostre din mediul natural şi iată rezultatul final, raportul.

Ce este aia femeie (specimenul F sau simplu F)? (raportul unui extraterestru)

Revenind cu picioarele pe pământ, pornind de la conceptul care se sărbătoreşte, respectiv ideea de feminitate, şi observând elementele spre care se direcţionează atenţia, am putea spune la o primă vedere că această zi are o funcţie de emancipare, că femeile din toată lumea (sau mă rog) trag un semnal de alarmă asupra inegalităţii de gen şi semnalează asupra rolulul important deţinut de ele în societate, rol care nu trebuie privit ca fiind unul inferior bărbatului şi care ar trebui recunoscut cu surle şi trâmbiţe cel puţin o dată pe an. Aceasta este impresia cu care am pornit la drum înainte să încep “investigaţia”, dar analizând de fapt cum stau lucrurile mi-am dat seama că termenul în jurul căruia gravitează toată treaba nu este cel de emancipare, ci cel de legitimare. Femeia este ridicată pe un piedestal, dar acest piedestal este de fapt unul al inferiorităţii, inferioritate definită conform aceloraşi standarde care sunt aduse în discuţie de militanţii feminismului. Mai exact, se spune “femeia nu trebuie să stea la cratiţă”, dar în această zi se arată că ea exact acolo trebuie să stea, mai exact se spune “femeia este puternică”, dar în această zi se arată faptul că exact aşa nu este ea, mai exact se spune “femeia nu este doar un obiect sexual”, dar în această zi se arată că ea tocmai aşa este, mai exact se spune “femeia este independentă”, dar în această zi se arată că tocmai aşa nu este ea şi lista poate continua. Netratând excepţiile pe care personal nu le-am observat dar care pot exista, contradicţia vine din faptul că ziua de 8 Martie în mass-media şi în viaţa de zi cu zi se vrea a fi o zi feministă, dar de fapt în care se sărbătoresc chestii antifeministe. Pe scurt, e ceva de genul “hai pentru o zi să negăm toate lucrurile cu scopul de a atrage atenţia că ele există de fapt”. Şi mai scurt: un carnaval.

După toată observaţia asta am ajuns să consider necesară eradicarea zilei de 8 Martie. Asta mă face sau nu feministă? Nu dau verdictul eradicare pentru că toată manifestaţia asta ar pune cumva femeia într-o situaţie degradantă, căci de fapt nu este în totalitate aşa. Motivaţia principală este aceea că, aşa cum văd eu treaba, alte lucruri trebuie sărbătorite, acele caracteristici ale femeii care într-adevăr contează şi care în mod clar nu o diferenţiază atât de tare de bărbat pentru a se isca discuţii pe tema asta. Poate am să mai revin la ele cu altă ocazie. Nu am nimic cu sărbătorile, îmi place să le sărbătoresc, dar să sărbătoresc totuşi ceea ce merită… Şi ceea ce am văzut că se sărbătoreşte pe 8 Martie prin raportare la statutul femeii nu merită sărbătorit. Până data viitoare, feminizare măgulitoare!

Dar ca să îmi dovedesc pe deplin scepticismul elastic (asta ca să permită îndoirea, mai exact îndoiala) pun acum sub semnul întrebării calităţile de prezicător ale aceleiaşi stimabile entităţi mai sus menţionate. Aşa că apelez la tehnica ghicitului în Google. Cum nu ştiţi? Pe lângă ghicitul în stele, în cafea, în boable de mazăre, în guma de mestecat, în scrumul de ţigară etc se poate ghici şi în Google.

Iată cum. Îţi pui în gând o întrebare. De exemplu “Google Googleşoară [se păstrează genul feminin], deci Google Googleşoară cine va fi cel mai de seamă sociolog din ţară?” După ce ai spus asta introduci formula magică “sociolog de seamă” în câmpul semi-obstrucţionat de forţe mistico-reductibile algoritmice centrifugopede şi dai căutare.

Şi uite ce “frumos” se prezintă viitorul (se prezintă şi mai frumos cu un click pe imagine).

Deci prima căutare după cuvântul cheie “sociologi de seamă” nu este altceva decât blogul meu ceea ce indică în mod cert o carieră revoluţionară în domeniul sociologic. Sumbru, foarte sumbru viitorul, dat fiind conţinutul unui post mai vechi, chiar acela care apare. Deci vocea googlească spune aşa: Domniţă dragă, o să fii mai de seamă decât Jurgen Habermas şi Michael Foucault la un loc, asta este clar uite pentru că apar amândoi în acelaşi rezultat. Dacă cei doi au fost “baza” sociologiei moderne, tu o să fii “exponentul”. Asta pe plan mondial, căci pe plan românesc o să îi întreci pe Vasile Caramelea şi Cătălin Zamfir. Mă întreb acum dacă prin indexarea noii postări nu intervin cumva în ordinea lucrurilor şi îmi rezerv un nou statut, mai viitor decât viitorul anterior.

După o asemenea palmă peste faţă (rămâne de văzut peste faţa cui) revin cu o altă întrebare mai precis formulată. “Google Googlşoară cine va fi cel mai bun sociolog din ţară?” Pararim param pam pam pam. Tobele sună voios. Iată ce spune limbajul googlesc.

Duduiţă, se pare că mrejele destinului inexorabil [inexorabil până la indexarea altor rezultate] indică în mod clar un viitor sociologistic mai mult sau mai puţin strălucit. Umbra provine dintr-un ghimpe clujean care afirmă că un sociolog bun este un sociolog mort. Ai grijă la ce spui, ce faci, cum faci. Fii atentă! Ce să însemne asta? Nu ştiu dar d’apăi d’aia vrei să îţi cunoşti viitorul ca să ştii ce va urma pentru a capăta o stare de vigilenţă. Ăsta este un pardox simpatic. Îmi las cititorii (care este) în suspans, să reflecteze asupra lui.  Noi să mergem mai departe…şi zic aşa:  bine, bine sociolog ca sociolog, dar o să fiu un om simplu? Normal că acum urmează formula magică “Google googlşoară cine o să fie cel mai simplu om din ţară?”. Iată ce îmi spune vocea măiastră. Nu prea se pare că vei fi tu domnişorică. Uite sunt alţii mai simplii ca tine. Chiar şi una pe care o cheama tot Ştefania. Rămâi cu sociologul, nu cu omul simplu.

Ce-i drept aici mă aflu undeva între locurile 60-70. Departe de ceea ce mi-aş fi dorit. Deci pentru mine viitorul nu sună prea bine, sună exact ca scărţâitul de unghii pe o tablă şcolară. Acum rămâne de văzut ce va urma, cum va suna următorul viitor. Să fie ca un violoncel lăcrimând, ca o vioară înteţită sau ca un gong puternic? Bine că nu am ureche muzicală…

Pentru detalii privind tehnica ghicitul în Google fac cursuri de iniţiere la data de 30 februarie ora locală 15.61 contra unei sume de bani suficient de mare pentru a acoperi cheltuielile de efort. Cei interesaţi pot încerca fără reţinere. Rezultatele sunt la fel de exacte ca şi cele ale altor forme de prezicere a viitorului, poate chiar mai exacte, de două ori mai exacte, chiar de o sută de ori mai exacte (a se ţine cont de o regulă simplă: zero înmulţit cu orice altceva dă tot zero). Deci cu muţimea vidă tot înainte…

În mintea mea se perindă de la un timp o întâmplare epopeică din clasa a cincea parcă. Imediat vine şi rezumatul ei legendar. A fost o dată ca de fiecare dată o zi obişnuită de şcoală, cu lecţii obişnuite, cu schimbări de postere obişinuite, cu caiete cu lipituri obişiuite, cu oracole obişnuite Profesoara de atunci de română obişnuită ne citeşte pe un ton înduioşător povestirea obişnuită simplu intitulată “Puiul” de Ioan Al. Brătescu Voineşti. – Pentru cine nu mai ţine minte este o povestire naivă despre un puişor de prepeliţă cu o aripă rănită, lăsat să moară în toiul iernii de către mama sa, prepeliţă şi ea, care nu îl poate lua în ţările calde. – Structura operei plină de sensibilitate şi gingăşie, ambele dintre ele obişnuite, este de aşa natură încât să aducă în prim plan sentimentul obişnuit de milă. Dar noi huliganii obişnuiţi de pe atunci în loc să fim înduioşaţi de cele ce tocmai aflaserăm, am început să râdem în hohote obişnuite ca un cârd de dezaxaţi obişnuiţi fără pic de milă obişnuită. Profesoara, bineînţeles că, a rămas perplexă la o asemenea reacţie pentru ea neobişnuită. Ne-a mărturisit că în viaţa ei obişnuită nu a mai văzut aşa ceva neobişnuit pentru că până atunci după o asemenea povestire, se obişnuia să se ţină parcă un moment obişnuit de reculegere printre elevi pentru a deplânge situaţia sărmanului puişor de prepeliţă. Deşi nu  i-am acordat mare importanţă la momentul respectiv întâmplarea aceasta spune multe … A transformat obişnuinţa din mintea profesoarei în neobişnuinţă, şi neobişnuinţa ei în obişnuinţă.

Să facem acum o reconstituire a întâmplării în zilele noastre. Păstrâm râsul în hohote, dar adăugăm o reacţie de genul “Lăsaţi domana profesoară că vine Hannah Montana să îl resusciteze, nu vă mai faceţi atâtea probleme”. Bineînţeles că este vorba de reacţia unui copil montanizat, a unuia dintre mulţii care au pe bancă caiet cu Hannah Montana ce are lipită pe el o etichetă cu Hannah Montana. A unuia dintre mulţii copii care au pixuri, stilouri şi creioane cu Hannah Montana, introduse într-un penar cu Hannah Montana, înghesuit într-un ghiozdan cu Hannah Montana. A unuia dintre mulţii copii care au bluze cu Hannah Montana asortate la chiloţii cu Hannah Montana. A unuia dintre mulţii copii care s-au trezit binedispuşi căci pe faţa lor de pernă le zâmbea cordial nimeni alta decât Hannah Montana. Este o realitate, vă spun, văzută cu ochii mei.

V-a cam deranjat repetiţia din ultimele pargrafe? Da? Mă mir, căci repetiţia observ că începe să devină o modă. Ia să ne uitam puţin la marile succese artistice din ultimul timp. Ce avem? Nu le iau în ordine cronologică, nu de alta dar nu o ştiu. Avem aşa. Hannah Montana, Camp Rock, High School Musical, Jonnas Borthers, Rebelde, Sonny şi steluţa ei norocoasă şi mai nou am auzit şi de unele Cheetah Girls. “Ăsta-s toate diferite, la ăstea nu se repetă nimic. Ce mă iei cu d-ăstea, parcă aud o voce”. Nu? Nu toate personajele (fictive? reale? să îmi răspundă copiii care se uită, să văd dacă ştiu) îşi câştigă popularitatea prin muzică. Nu pentru toate viaţa lor reală de star este combinată cu o viaţă fictivă de persoane normale? De ce toate sunt făcute după acelaşi model? De ce repetiţie, repetiţie şi iar repetiţie. Să fie lipsa de inspiraţie a producătorilor, să fie prostia marelui public. Ce să fie? Nu am nici cea mai vagă idee? Nu înţeleg de ce nu devin plictisitoare la un moment dat, căci mie deja mi s-a acrit de ele. Tot acest fenomen îl numesc fenomenul muzicaniadei tranchilizante (muzicaniadă pentru că parcă se produce prin intermediul filmelor o ridicare în slăvi a muzicii ca urmare a unei revoluţii propagandistice – şi tranchilizantă pentru că lumea o înghite cu indiferenţă şi calm). Se pot face filme simpatice şi fără copii multitalentaţi care nu ştiu decât să cânte, să danseze şi să joace. Se pot face şi filme simpatice care să aducă în discuţie mila şi prietenia fără a fi ascunse între paravane bazate pe aparenţe, bogăţie, narcisism, glorie, miştouri de trei lei, batjocoră, mofturi, bârfă, rivalităţi etc. Se pot face  şi filme, nu semi-mascarade …. Spun semi căci mai sunt şi unele chestii acceptabile pe ici pe colo, dar când eşti bombardat cu şapte producţii realizate pe acelaşi principiu tot spiritul moralizator este năruit.

Ceea ce urmează este ceea ce mi-aş dori să spună un copil care se uită la toate filmele enumerate mai sus. Oare copil de pe ce planetă?
Manifest împotriva muzicaniadei tranchilizante:
• Nu îmi trebuie muzică pentru a afla cine sunt şi de ce sunt în stare
• Nu îmi trebuie muzică pentru a fi apreciat(ă)
• Nu îmi trebuie muzică pentru a-mi face prieteni
• Popularitatea la şcoală/la liceu este un mit americănesc
• Nu îmi trebuie o cameră plină de haine în spatele şifoneriului
• Nu îmi trebuie bară de pompieri pe care să cobor de la etaj
• Nu îmi trebuie fustă scurtă la uniformă
• Nu vreau să mă sune de la Hollywood
• Nu vreau să ajung cântăreaţă/cântăreţ când o să fiu mare
• Nu vreau să mă răzbun pentru o umilinţă pe care mi-a pricinuit-o cineva
• Nu vreau să mă bag în viaţa altora şi să-i mint considerând că astfel îi ajut
• De fapt viaţa prezentată acolo nu este viaţa reală a vedetelor, este doar o ficţiune
• Nu vreau să mă duc într-o tabără de muzică
• Nu vreau să fiu cel mai bun jucător de fotbal sau de baschet
• Banii nu sunt totul în viaţă
• Nu vreau să dansez pe coridoarele şcolii, pe terenul de baschet, în bucătaria conacului, pe plajă etc.
• Nu sunt o victimă a modei aşa cum sunt personajele din filme
• Nu îţi provoacă nicio satisfacţie să râzi de ceilalţi

De unde ştiu toate lucrurile acestea pentru a putea face manifestul? Da, exact. Pentru că vizionez la rându-mi aceste seriale, în timp ce fac alte lucruri utile, desigur. Dar spre desoebire de prichindei eu îmi mai pun în funcţiune o mică frântură din creier când le interpretez … În loc să ne uităm la filmele astea şi să râdem de năravurile oamenilor actuali, noi luăm comportamentelelor drept modele, le admirăm chiar. Ce îmi mai rămâne să spun … Dacă voi avea vreodată copii, pentru fiecare episod Hannah văzut îi voi pune să citească câte “un pui”. Dacă nu se va mai găsi pe toate drumurile mă voi “chinui” de îl voi compune chiar eu. Punct. M-am cam revoltat, după cum se pare.

Următoarele calcule reprezintă un fel aparte de motivaţie pentru atitudinea mea negativă faţă de ţigări şi machiat.

Să vedem într-o fază următoare care este populaţia României “predispusă la machiat”… Consider că se machiază persoanele de sex feminin cu vârsta cuprinsă între 15 şi 74 de ani… Ia să vedem…
15 – 19 ani	810093
20 – 24 ani	780988
25 – 29 ani	867676
30 – 34 ani	826128
35 – 39 ani	924383
40 – 44 ani	595785
45 – 49 ani	742771
50 – 54 ani	789279
55 – 59 ani	689105
60 – 64 ani	530033
65 – 69 ani	588330
70 – 74 ani	529928
Total	8674499
Să presupunem că din acestea doar 10% s-ar machia constant. Procentul cred că ajunge undeva pe la 50% dacă nu mai mult, dar las 10%.
Cât înseamnă 10% din populaţia României vizată?	867449
Să presupunem că din acest procent de 10%, fiecare îşi cumpără constant “ustensile de machiaj”. Desigur costul variază în funcţie de calitate. Dar, voi calcula un cost estimativ în funcţie de produsele cu preţ mediu găsite în catalogul Avon. De asemenea, trebuie avut în vedere că o trusă de machiaj care se respectă trebuie să conţină mai multe tipuri de produse de aceleaşi fel. Adică mai multe nunaţe de ruj, de fard, de creion etc…Dar iau în calcul că ar conţine doar una singură. Iar persoanele care se machiază trebuie să îşi procure constant astfel de produse…Deci ….
Cost estimativ al “ustensilelor de machiaj”	Fond de ten	28 RON
	Pudra	31 RON
	Anticearcăn	16 RON
	Fard de pleoape	21 RON
	Creion de ochi	21 RON
	Rimmel	24 RON
	Ruj	15 RON
	Creion de buze	11 RON
	Ojă	15 RON
	Demachiant	18 RON
	Total	200 RON
Cheltuieli pe ustensile de machiaj pe lună	867449 x 200 = 173489980
Cheltuieli pe ustensile de machiaj pe an	173489980 x 12 = 2081879760 RON

Cheltuieli minime pe an pe ţigări	4658470545 RON
Cheltuieli minime pe an pe machiaj	2081879760 RON
Cheltuieli inutile pe an	6740350305 RON

Să presupunem că aceşi bani care sunt daţi de 10% din populaţia României pe chestii inutile ar fi donaţi restului de 90% (nu că ăştia nu ar da bani pe chestii inutile). Cât i-ar reveni unui om pe an? Ia să vedem…
90% din populaţia României	19425929
Cât i-ar reveni unui om pe an dacă banii daţi pe chestii inutile ar fi donaţi.	347 RON
3 milioane şi ceva pe an de persoană…aici am luat în considerare şi copiii mici. Deci pe familie ar veni în jur de 11 de milioane pe an. Nu consider a fi o sumă deloc de neglijat…adică aproape un milion pe lună (ţinând cont că salariul minim pe economie din câte ştiu eu este de 5 milioane şi ţinând cont că unii nici pe aceştia nu îi au)…Hmm…În fine…Asta-i România, asta-i lumea, ăsta-i omu’…Ţigările şi machiajul la mare putere, iar toţi se plâng de criză. Văleu maică…

Bineînţeles că asta este o estimare foarte eronată, căci dacă luăm în considerare cifrele vânturate pe piaţa de ţigări şi machiaj sumele rezultatele ar fi mult, mult mai mari. Adică unui om i-ar reveni mult mai mult pe lună. Da, da… Şi dacă luăm în considerare şi alte chestii inutile pe care se dau bani ar reieşi cu siguranţă că un om ar putea trăi numai cu banii care se aruncă pe lucruri de nimic. Asta dacă aceştia în loc să fie folosiţi aiurea ar fi donaţi. Dar hai să zicem că nu ar fi donaţi, ar fi folosiţi în alte scopuri. Cu ei s-ar putea acoperi gropile de la intrarea în Adunaţii Copăceni, s-ar putea hrăni şobolanii din subsolul blocului, s-ar putea moderniza ghenele, ba mai mult ar putea fi utilizaţi pentru apărarea drepturilor homosexualilor că şi aşa au sărit toţi pe mine: “cum nu accept eu homosexualitatea, cum tocmai eu?”). Lasă noi să fim sănătoşi că restu’… se îmbolnăvesc de la ţigări.

Toate au decurs bine la prezentare exceptând accentul meu englezesc de baltă (acum am ajuns să îl înţeleg pe Gabi de ce spunea că îl zgârie pe creier atunci când citeam cu voce tare în faţa lui cărţile de licenţă în engleză oferindu-mi chiar un program pe calculator care să le citească automat, eu doar să le ascult). Toate au decurs bine exceptând faptul că nu am ştiut etimologia cuvântului “digital”. Toate au decurs bine exceptând faptul că nu am putut să îmi susţin foarte convingător “perspectiva organicistă”. Toate au decurs bine exceptând faptul că nu am mai apucat să amintesc despre “teoria găleţii” şi despre “teoria gumei de mestecat cu aromă de usturoi” (astea sunt propriile mele denumiri să nu îşi imagineze careva că există aşa ceva în sociologie sau că le-aş fi spus ca atare). Toate au decurs bine exceptând cele 15-20 de minute cât am stat în faţa comisiei ca popândăul vorbind şi gândindu-mă în acelaşi timp la ce urmează să spun. Exagerez desigur. Per total a fost chiar bine. În plus, am zis şi eu o chestie inteligentă, dar cred că tocmai aceea nu a fost înţeleasă. Dar dacă în faţa comisiei nu am putut să îmi susţin integral “perspectiva organicistă”, măcar pe blog să revizuiesc şi, eventual, să îmbunătăţesc ce aveam de spus.

Domnul profesor Lazăr Vlăsceanu este de părere că nu trebuie să compar societatea cu organismul uman, ci cu o maşinărie avansată. Dar cum nu mă pricep la motoare şi cum încă mai am cartea de biologie de clasa a 11-a (yupii) am să rămân la ce am început. Dar oare dacă stăm să ne gândim bine nu şi organismul uman este o maşinărie avansată? Aştept să îmi confirme sau infirme presupunerea un inginer.

Era un banc căruia tare bine i-ar sta aici:
“Se întâlnesc un medic, un inginer şi un programator şi încep să se certe despre care a fost cea mai veche profesie din lume:
Medicul: Dumnezeu a creat femeia din coasta lui Adam, aşa că cea mai veche profesie e medicina.
Inginerul: Dumnezeu a separat ordinea de haos, asta fiind o treabă pur inginerească.
Programatorul: Dar cine credeţi că a creat haosul?”
Eu aş spune oricum am întoarce bancul că cea mai veche profesie este cea de sociolog. Dar sociologul ce să fie oare? Un medic social? Un inginer social? Sau un programator social? Eu deocamdată, după trei ani de facultate, mă simt medic. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile, până una, alta hai să o iau la înaintare cu medicina.

Gata, despre rinichi şi ficat în postările următoare când voi lua la “puricat” fiecare sistem de organe. După aia voi trata legăturile între ele căci acum am stabilit rapid un punct de reper. Ar mai fi multe de spus, dar data viitoare. Mă duc să sărbătoresc, în sfârşit, că am terminat cu “licenţiunea” pentru că altfel o iau razna rău de tot. Numai bine!