O Rază (de) Lumină = ORL (Oare?)

Ieri am avut parte de ceva ce nu mi se întâmplă zilnic. O vizită neaşteptată la “orelist”. După o noapte întreagă nedormită din cauza durerii la urechea dreaptă (sau mai degrabă din cauza gândurilor referitoare la ceea ce aş fi putut să am, vreo otită îngrozitoare, vreo infecţie mortală, vreun bărzăune blocat în canalul auditiv) am zis că este cazul să iau măsuri şi să mă duc rotindu-mă, învârtindu-mă la ORL. Cine căuta la 4 dimineaţa pe internet despre durerile de urechi, boli care au ca simptome durerile de urechi, cauze, tratament şi alte chestii de acest gen? Răspuns: eu. Şi pe toate forumurile unde se văitau unii de aceeaşi problemă, li se răspundea ceva de genul “Poţi să ai ceva sau poţi să nu ai nimic. Cine ştie? Cel mai bine ar fi să te duci să te vadă un doctor”. Credeam că pe internet pot găsi şi informaţii care să nu fie la mintea cocoşului, dar ce să faci? În privinţa acestor probleme aşa delicate nu există răspunsuri pe măsură.
În ciuda insistenţelor lui Gabi de a mă duce să îmi iau trimitere de la medicul de familie am decis că este mai bine să mă duc la o clinică particulară, chit că este mai scump. Dar măcar nu stau la coadă şi sunt tratată corespunzător atât în privinţa sfaturilor referitoare la starea de sănătate, cât şi la atitudinea doctorilor faţă de mine. Tind să cred că m-am înşelat.
Dimineaţa m-a supărat foarte tare urechea dreapta şi pe la 12, când am fost liberă, am vorbit cu ai mei şi i-am întrebat dacă au idee unde pot să mă duc la ORL. Mi-a recomandat maică-mea o clinică la care a mai fost ea şi ştia că oferă servicii de calitate. Nu vreau să fac reclamă aşa că nu dau numele. Am sunat să văd dacă au şi specializarea asta. Cucoana de la telefon mi-a răspuns că da, bineînţeles că au. Clinica lui peste prăjit se putea să nu aibă? Dar este program de la 2 la 6. Ca o mimoză trăită în incubator ce sunt îmi era o frică să merg de nu mai puteam nici să mănânc. Gabi în loc să mă încurajeze îmi zicea tot felul de idioţenii cum că îmi taie urechea, că îmi bagă un băţ pe o ureche şi mi-l scoate pe alta. De asta nu îmi era frică pentru că oricum există o mulţime de lucruri care îmi intră pe o ureche şi îmi ies pe alta. Desigur eu ascultam toate bazaconiile lui cu mare atenţie şi chiar dacă ştiam că sunt doar nişte baliverne nu puteam să rămân indiferentă la ele. Faţa mea a trecut prin nişte culori succesive (roşu, verde, albastru, galben, lila etc.) de teamă. Nu îmi era frică efectiv de consultaţie, ci de ceea ce puteam să am. Nu era normal pentru că nu mai duruse în viaţa mea urechea, mai ales în halul ăsta. Era insuportabil.
Şi cum aşteptam eu aşa să se facă 1 să plec, vine taică-miu şi îmi zice că mă însoţeşte în periplul meu spre “ţara minunilor”. El trebuia la 2 să fie la servici, dar a sunat că mai întârzie. Nu am putut să nu mă bucur chiar şi pentru simplul fapt că nu mai trebuia să merg cu RATB-ul. M-a dus el.
Intrăm toţi trei (adică eu, Gabi şi taică-miu). O celebritate ca mine trebuie să aibă însoţitori, cu cât mai mulţi cu atât mai bine. Mergem spre recepţie. Vorbeşte taică-miu şi spune că vrea o consultaţie la ORL. Toate bune şi frumoase (nu recepţionerele, lucrurile). Îl întreabă aia care este numele dumneavoastră. Taică-miu răspunde clar şi răpsicat Matei Ştefania. Se uită aia nedumerită de ce zice un bărbat un nume de fată. Priveşte în stânga, priveşte în dreapta. Nimic. Cred că se pregătea să cheme paza, când îi fac eu cu mâna. Schiţează un zâmbet. Se linişteşte şi scoate la imprimantă chitanţa. Când să o înmâneze vine veste bombă: doctoriţa ajunge la 3 (deşi la telefon când am sunat, a zis că are program de la 2. Îi spun lu’ taică-miu să plece la servici ca să nu intârzie mai mult, mai ales dacă se întâmplă ca doctoriţa să vină mai târziu decât era planificat şi mă duc să mă plimb pe afară cu Gabi puţin. Am zis să nu stau să aştept acolo ca popândăul degeaba în faţa uşii.
Ne plimbăm ceva timp şi urcăm cu vreo jumătate de oră mai devreme, ziceam eu “ca să fiu prima. Cum vine doctoriţa cum pac consultaţia şi gata. Adios.” Urc la etajul doi foarte linştită. Intru în sala de aşteptare încă liniştită. Văd o groază de lume. Şocată. Cercetez zona, nu mai era niciun alt cabinet în afară de ORL la etajul ăla. Deci toată lumea aştepta la ORL. Rămân stupefiată. Vine o doamnă la mine şi îmi zice “domnişoară sunteţi după mine”. Îmi revin şi mă uit pe chitanţa dată de la recepţie poate o fi vreun număr de ordine pe ea … că doar am venit mai devreme, dar m-am plimbat. Asta nu contează la nimic? Niciun număr de ordine. Aşa că se respectă ordinea sosirii în sala de aşteptare. Încep să număr persoanele care erau înaintea mea. Nici mai mult nici mai puţin de 15 persoane schingiuite de căldură pe scaune cu apa minerală în braţe. Am zis că o fi vreo epidemie de otită de sunt aşa de mulţi. Unii veniseră chiar de la 11. Eu ce pretenţii să mai am? Nu ştiu dacă există epidemii de otită, dar când vedeai toata lumea aia acolo aşa îţi venea să zici. Doctoriţa nu ajunsese. Am făcut un calcul: 15 persoane * 20 de minute fiecare (am pus aşa că nu ştiam exact cât te ţine) rezulta că trebuie sa aştept 5 ore plus întârzierea doctoriţei. Hai nu mă înnebuni. Nu am chef să stau aici până la 8. Gabi chiar nu mai putea să stea atât de mult. Până la 6 trebuia să fie şi în altă parte. Zic hai că aştept acum. Mă gândeam că urmează weekendul şi nu mai puteam să stau aşa cu durerea aia insuportabilă, trebuia să mă consulte urgent un specialist.
Cât timp încercam să îmi descopăr o latură răbdătoare, am remarcat că nu toate cele 15 persoane aşteptau la consultaţie – “pacientul” şi “însoţitorul”. Super, prima veste bună. Timpul se reduce la jumătate. Fiecare pacient care venea după mine (sau fiecare pereche de pacient + însoţitor) avea aceeaşi reacţie ca şi mine când vedea adunătura aia de “bolnavi urecheaţi”. Toţi se mirau cum se întâmplă să aştepte atât de multe persoane. Doctoriţa care nu a întârziat neoficial decât un sfert de oră (oficial o oră şi un sfert) a fost la fel de surprinsă când a văzut puzderie ce se strânsese în faţa cabinetului. Deci este clar, când mă îmbolnăvesc eu se îmbolnăveşte toată lumea. Bine nu cred că toată lumea a avut 39 de grade în mijlocul verii, dar asta este partea a doua.
Pe la 4 jumate îmi vine şi mie rândul. Intru. Impresionată fiind de cabinetul faimos care nu era mai mare decât baia mea uit să dau chitanţa. Îmi cere aia chitanţa disperată. Cotrobăi prin toată geanta şi scot chitanţa mototolită ca toat toate alea. Încerc să o îndrept puţin. Toată operaţiunea asta m-a obosit. Se uită doctoriţa la mine că la ultimul prost. Nu mă invită să stau jos până nu îi arăt chitanţa. Îi dau chitanţa. Mă invită să stau jos. Mă aşez. Mă întreabă dacă lucrez. Îi zic că nu. Se uită la mine ca la penultimul prost. Mă întreabă de ce am venit. Îi zic că nu am ce face p’acasă. A, nu asta era în alte circumstanţe. Îi răspund că mă doare urechea. Mă întreabă dacă folosesc beţişoare pentru urechi. În gândul meu zic “ce întrebare?”. Îi spun că da, normal că folosesc. La care se enervează şi zice: “da, foarte bine, să mai foloseşti”. Am simţit sarcasmul din tonul ei şi întreb “adică?”. Răspunde foarte mandră de sine “să foloseşti dacă vrei să dai tot salariul când o să lucrezi pe tratament”. Acum am înţeles la ce se referea când se uitase ciudat la mine când m-a întrebat dacă lucrez. “Nu sunt deloc bune” continuă parcă mulţumită că a reuşit să pară superioară în faţa mea. Mă invită să mă aşez din nou, de data asta pe scaunul torturii. Zice uitându-se spre Gabi care desigur intrase cu mine “viitorul tău soţ trebuie să îşi planifice bugetul astfel încât să aloce jumătate din bugetul familiei pentru tratamentul urechilor tale”. Pesimistă mai este creatura, nu poate să spună asta după ce mă consultă? Începe. Se uită cu un aparat în urechea stângă după care în urechea dreaptă (cea cu problema). Când a vârât ăla în ureche m-a durut evident şi m-am retras din reflex (în mod normal când te doare ceva te fereşti, poate o fi învăţat asta la facultatea de medicină). Nu cred că a învăţat asta, ci alte lucruri. I-auzi ce zice: “nu te feri, că nu trebuie să-ţi fie frică la ureche, ci la altă gaură să îţi fie nu la asta”. Am rămas perplexă. Gabi era pe jos de râs. După replica inedită ia “diapazonul”, sau cum s-o fi numind chestia aia, cloncăne din el şi mi-l pune pe frunte, pe nas, pe dinţi, pe bărbie, pe urechi, pe umeri. Mă întrebam unde mai are de gând să ajungă cu el dacă tot vorbea de găuri. Mă pune să îi spun unde se propagă sunetul în stânga sau dreapta. Eu nimic. În nicio direcţie. În gândul meu ziceam “moamă să vezi că deja trebuie să reduc bugetul pentru alte alea ca să îmi cumpăr tratament pentru ureche”. Eu credeam că trebuie să se ducă spre dreapta. Mă speriasem foarte rău, cred că aveam o faţă. La sfârşit verdictul: eşti bine nu ai nimic (de parcă ar zice, de ce ai mai venit) Da desigur nu aveam ce face cu banii astăzi şi am zis ia să trec şi eu pe la ORL să mai cunosc o doctoriţa, două să văd ce mai zice de găuri. “Sa nu te mai ştergi cu beţişoare că sunt moarte curată, nu sunt bune la şters în urechi.” Aaa, dar la ce sunt bune, la băgat în vreo gaură? Nu o contrazic în privinţa beţişoarelor că ştie mai bine, dar nu sunt chiar moarte curată hai să nu exagerăm. Îmi recomandă un spray pentru urechi şi zice la revedere (în traducere liberă, hai pleacă odată, nu ai plecat încă) Oooo, nu aş pleca, aş mai sta puţin să te trimit în gaura de unde ai venit. Atunci nu am putut să mă supăr pentru că eram fericită că nu am nimic, însă nu am putut să înghit glumele sale nesărate.
După aia îl târăsc pe Gabi după mine să îmi iau faimosul leac recomandat de doctoriţa-minune. Intru în prima farmacie. Întreb. Farmacista: “nu am”. Intru în a doua farmacie. Nimic. Cică nu am spray, am numai picături. Nu vreau din astea. Intru în a treia farmacie: nimic. După atâtea căutări eşuate zic gata şi-a bătut joc aia de mine, mi-a zis să iau din ăsta dar nici măcar nu există aşa ceva. Am intrat totuşi şi în a patra farmacie. De data asta am găsit, deci nu m-a păcălit. Desigur am ajuns acasă şi m-am culcat cu durere cu tot.
Concluzie: Ce mai fabrică nenicule ăştia beţişoare de urechi, dacă tot nu sunt bune. Mai rămâne să aflu că nici pasta de dinţi nu este bună, sau ce mai, nici săpunul nu este bun. Atunci să vezi minunăţie. În ce lume trăim….