Intenţionam să scriu ceva haios, dar m-am răzgândit. Intenţionam să scriu ceva nonsensic, dar din nou m-am razgândit. Intenţionam să scriu ceva evaziv, dar m-am răzgândit pentru a mia oară. De ce? Pentru că m-am lovit de comedia vieţii. Oricum, şi ce o să scriu acum poate părea haios pentru unii, fără sens pentru alţii, vag pentru mica majoritate mare dar, ce să fac, îmi asum riscul eşecului şi a bombardamentului cu roşii când o să ies de acum încolo pe afară…
În mintea mea se perindă de la un timp o întâmplare epopeică din clasa a cincea parcă. Imediat vine şi rezumatul ei legendar. A fost o dată ca de fiecare dată o zi obişnuită de şcoală, cu lecţii obişnuite, cu schimbări de postere obişinuite, cu caiete cu lipituri obişiuite, cu oracole obişnuite Profesoara de atunci de română obişnuită ne citeşte pe un ton înduioşător povestirea obişnuită simplu intitulată “Puiul” de Ioan Al. Brătescu Voineşti. – Pentru cine nu mai ţine minte este o povestire naivă despre un puişor de prepeliţă cu o aripă rănită, lăsat să moară în toiul iernii de către mama sa, prepeliţă şi ea, care nu îl poate lua în ţările calde. – Structura operei plină de sensibilitate şi gingăşie, ambele dintre ele obişnuite, este de aşa natură încât să aducă în prim plan sentimentul obişnuit de milă. Dar noi huliganii obişnuiţi de pe atunci în loc să fim înduioşaţi de cele ce tocmai aflaserăm, am început să râdem în hohote obişnuite ca un cârd de dezaxaţi obişnuiţi fără pic de milă obişnuită. Profesoara, bineînţeles că, a rămas perplexă la o asemenea reacţie pentru ea neobişnuită. Ne-a mărturisit că în viaţa ei obişnuită nu a mai văzut aşa ceva neobişnuit pentru că până atunci după o asemenea povestire, se obişnuia să se ţină parcă un moment obişnuit de reculegere printre elevi pentru a deplânge situaţia sărmanului puişor de prepeliţă. Deşi nu i-am acordat mare importanţă la momentul respectiv întâmplarea aceasta spune multe … A transformat obişnuinţa din mintea profesoarei în neobişnuinţă, şi neobişnuinţa ei în obişnuinţă.
Să facem acum o reconstituire a întâmplării în zilele noastre. Păstrâm râsul în hohote, dar adăugăm o reacţie de genul “Lăsaţi domana profesoară că vine Hannah Montana să îl resusciteze, nu vă mai faceţi atâtea probleme”. Bineînţeles că este vorba de reacţia unui copil montanizat, a unuia dintre mulţii care au pe bancă caiet cu Hannah Montana ce are lipită pe el o etichetă cu Hannah Montana. A unuia dintre mulţii copii care au pixuri, stilouri şi creioane cu Hannah Montana, introduse într-un penar cu Hannah Montana, înghesuit într-un ghiozdan cu Hannah Montana. A unuia dintre mulţii copii care au bluze cu Hannah Montana asortate la chiloţii cu Hannah Montana. A unuia dintre mulţii copii care s-au trezit binedispuşi căci pe faţa lor de pernă le zâmbea cordial nimeni alta decât Hannah Montana. Este o realitate, vă spun, văzută cu ochii mei.
V-a cam deranjat repetiţia din ultimele pargrafe? Da? Mă mir, căci repetiţia observ că începe să devină o modă. Ia să ne uitam puţin la marile succese artistice din ultimul timp. Ce avem? Nu le iau în ordine cronologică, nu de alta dar nu o ştiu. Avem aşa. Hannah Montana, Camp Rock, High School Musical, Jonnas Borthers, Rebelde, Sonny şi steluţa ei norocoasă şi mai nou am auzit şi de unele Cheetah Girls. “Ăsta-s toate diferite, la ăstea nu se repetă nimic. Ce mă iei cu d-ăstea, parcă aud o voce”. Nu? Nu toate personajele (fictive? reale? să îmi răspundă copiii care se uită, să văd dacă ştiu) îşi câştigă popularitatea prin muzică. Nu pentru toate viaţa lor reală de star este combinată cu o viaţă fictivă de persoane normale? De ce toate sunt făcute după acelaşi model? De ce repetiţie, repetiţie şi iar repetiţie. Să fie lipsa de inspiraţie a producătorilor, să fie prostia marelui public. Ce să fie? Nu am nici cea mai vagă idee? Nu înţeleg de ce nu devin plictisitoare la un moment dat, căci mie deja mi s-a acrit de ele. Tot acest fenomen îl numesc fenomenul muzicaniadei tranchilizante (muzicaniadă pentru că parcă se produce prin intermediul filmelor o ridicare în slăvi a muzicii ca urmare a unei revoluţii propagandistice – şi tranchilizantă pentru că lumea o înghite cu indiferenţă şi calm). Se pot face filme simpatice şi fără copii multitalentaţi care nu ştiu decât să cânte, să danseze şi să joace. Se pot face şi filme simpatice care să aducă în discuţie mila şi prietenia fără a fi ascunse între paravane bazate pe aparenţe, bogăţie, narcisism, glorie, miştouri de trei lei, batjocoră, mofturi, bârfă, rivalităţi etc. Se pot face şi filme, nu semi-mascarade …. Spun semi căci mai sunt şi unele chestii acceptabile pe ici pe colo, dar când eşti bombardat cu şapte producţii realizate pe acelaşi principiu tot spiritul moralizator este năruit.
Ceea ce urmează este ceea ce mi-aş dori să spună un copil care se uită la toate filmele enumerate mai sus. Oare copil de pe ce planetă?
Manifest împotriva muzicaniadei tranchilizante:
• Nu îmi trebuie muzică pentru a afla cine sunt şi de ce sunt în stare
• Nu îmi trebuie muzică pentru a fi apreciat(ă)
• Nu îmi trebuie muzică pentru a-mi face prieteni
• Popularitatea la şcoală/la liceu este un mit americănesc
• Nu îmi trebuie o cameră plină de haine în spatele şifoneriului
• Nu îmi trebuie bară de pompieri pe care să cobor de la etaj
• Nu îmi trebuie fustă scurtă la uniformă
• Nu vreau să mă sune de la Hollywood
• Nu vreau să ajung cântăreaţă/cântăreţ când o să fiu mare
• Nu vreau să mă răzbun pentru o umilinţă pe care mi-a pricinuit-o cineva
• Nu vreau să mă bag în viaţa altora şi să-i mint considerând că astfel îi ajut
• De fapt viaţa prezentată acolo nu este viaţa reală a vedetelor, este doar o ficţiune
• Nu vreau să mă duc într-o tabără de muzică
• Nu vreau să fiu cel mai bun jucător de fotbal sau de baschet
• Banii nu sunt totul în viaţă
• Nu vreau să dansez pe coridoarele şcolii, pe terenul de baschet, în bucătaria conacului, pe plajă etc.
• Nu sunt o victimă a modei aşa cum sunt personajele din filme
• Nu îţi provoacă nicio satisfacţie să râzi de ceilalţi
De unde ştiu toate lucrurile acestea pentru a putea face manifestul? Da, exact. Pentru că vizionez la rându-mi aceste seriale, în timp ce fac alte lucruri utile, desigur. Dar spre desoebire de prichindei eu îmi mai pun în funcţiune o mică frântură din creier când le interpretez … În loc să ne uităm la filmele astea şi să râdem de năravurile oamenilor actuali, noi luăm comportamentelelor drept modele, le admirăm chiar. Ce îmi mai rămâne să spun … Dacă voi avea vreodată copii, pentru fiecare episod Hannah văzut îi voi pune să citească câte “un pui”. Dacă nu se va mai găsi pe toate drumurile mă voi “chinui” de îl voi compune chiar eu. Punct. M-am cam revoltat, după cum se pare.
