Homofobicus

De fiecare dată când mă duc la tuns este o nebunie… Acum ceva timp o coafeză mai destupată la minte, atât de destupată încât se pare că a avut pe unde se îi iasă tot conţinutul cutiei craniene, după ce m-a tuns, a se înţelege ciopârţit, a ţinut să precizeze că am păduchi. După “vestea tiribombă” am zis că înnebunesc, nu altceva. Aşa ca mi-am pus gluga în cap şi m-am dus bocind la doctorul de familie. Cică să îi cer o trimitere la vreun medic din ăla care se ocupă de păduchi sau să-l rog să-mi recomande vreo soluţie ca să scap de respectivii. Exact aşa i-am zis. Mă rog, după ce l-am înştiinţat despre dorinţa mea a început sa mă controleze în cap, s-a uitat cu atenţie, mi-a luat aproape toate firele de păr la analizat după care s-a aşezat la birou şi mi-a zis ceva de genul: “da, tu chiar ai nevoie de un medic din ăsta de păduchi de care zici tu, deci am să îţi fac o trimitere la psihiatru”. Nu m-am prins ce a vrut să zică, mă prind cam greu la unele faze, aşa că am cerut lămuriri suplimentare. “Da, mai există unele fobii din astea de îţi vine să te scarpini în cap şi zici că ai păduchi, dar este pe sistem nervos.” După ce mi-a explicat asta, desigur în alţi termeni, i-am zis “dar eu nu am simptome de genul ăsta”. Voia să spună într-un fel că am “păduchiofobie”. Aşa că probabil curiozitatea lui înnăscută l-a făcut să mă întrebe cum se face totuşi că am ajuns la concluzia că aş avea păduchi. Explicându-i ca am fost “anunţată” de o coafeză l-a bufnit un râs, neneee, a chemat asistenta i-a povestit şi ei şi râdeau amândoi de mine că am fost luată la mişto în ultimul hal. A se ţine cont de faptul că eu m-am dus bocind acolo, mai ceva ca atunci când m-a muşcat câinele şi acelaşi doctor plin de haz mi-a zis “aaa, stai fără griji că nu trebuie să faci decât trei injecţii în abdomen… hihihi…glumă”. Nu se pune că am făcut cinci până la urmă, dar în braţ. Acum că am lămurit misterul ciopârţelii mele să trec mai departe…
Bun, deci după această păţanie am zis că nu poate fi nimic mai rău (se pare că nu m-am înşelat foarte mult căci am fost tunsă chiar bine) şi, de această dată, m-am dus bineînţeles la alt coafor, puţin mai de fiţe aşa. După ce am ajuns, aia care se ocupă cu programările mi-a zis să iau loc pe scaun că o să vină imediat. Cine o să vină? Mă şi vedeam tunsă de omul de serviciu ca Nancy din “Copiii de la 402” (nişte desene animate de pe Jetix la care ne uităm noi ăştia “intelectualii”). Dar nu, de mine s-a apropiat un “bărbat”/”bărbăţel” mai ciudăţel. După ce începe să mă tundă are loc între noi următorul dialog iniţiat de mine.
- Auzi, nu te supăra că te întreb, dar tu eşti …
- Da, ce ai vreo problemă cu asta? Eşti homofobă?
- A nu, eu iubesc homosexualii…
Conversaţia a continuat pe alte subiecte. Însă mi-am amintit de afişele alea de pe la metrou (care aproape mă îngrozeau) cu “Excesul de sare, zahăr şi ură dăunează grav societăţii. Stop homofobiei.” Şi mai jos explicat homofobie = ură împotriva homosexualilor. Îmi place definiţia pe care au dat-o. Vai de ea. În primul rând, ura desemnează un sentiment ce presupune ca tu să doreşti râul cuiva, iar iubirea înseamnă să îi doreşti binele. Credeam că e la mintea cocoşului dar se pare că nu. Aşa că este foarte importantă precizarea pe care am făcut-o.
Eu dacă nu consider normală homosexualitatea, şi o să explic imediat şi de ce, înseamnă că îmi doresc ca homosexualii să se îndrepte, cum ar zice unii să ajungă să se bucure de plăcerile vieţii şi să nu mai facă totul pe dos. Deci le doresc binele căci, în mod sigur, un homosexual nu ar avea cum să fie cu adevărat mulţumit cu un alt homosexual. Să-mi spună mie cineva cinci, hai nu cinci trei, hai nu trei, un motiv plauzibil pentru care un homosexual ar putea fi fericit fiind astfel, iar nu ca om normal, şi am să mă gândesc să îmi reconsider opinia. Raportându-ne puţin la elementele care aduc fericire într-o relaţie, şi nu mă refer la ceea ce mulţi ar putea înţelege, ele lipsesc dintr-o relaţie între homosexuali. Aşa că părerea mea este că cei care acceptă homosexualitatea sunt cei care îi urăsc de fapt pe homosexuali.
Să luăm următorul exemplu. Să ne imaginăm că un om poartă tot timpul o pleaşcă de rahat pe cap şi astfel ajunge să stârnească diverse reacţii din partea celorlalţi. Care dintre următorii indivizi credeţi ca l-ar iubi mai mult pe omul în cauză. Cel care i-ar spune “vai ce bine îţi şade”? Cel care i-ar zice “lasă-l bă şi pe ăla să îşi vadă de treaba lui”? Sau cel care l-ar atenţiona “bre, vezi că pute, mai bine dă-ţi jos pleaşca aia”?. Exact acelaşi lucru este şi cu homosexualii. Pe noi ăştia mai homofobii aşa, mai încuiaţi la minte, ne deranjează homosexualitatea, ca să fac o analogie cu exemplul ne deranjează că pute. Homosexualii (sau unii dintre ei) o consideră normală că se obişnuiesc cu mirosul. Iar cei care sunt indiferenţi înseamnă că nu pot să îşi construiască o opinie clară, adică au simţul olfactiv dereglat.
Şi hai să zicem ca aş putea face abstracţie de „miros”, deci de efectele pe care doar simpla idee de homosexualitate mi le stârneşte, şi aş accepta până la urma “normalizarea” homosexualităţii, că doh să nu mă gândesc numai la mine. Dar nu o fac tocmai pentru că nu sunt egoistă. Aşa cum nici omului din exemplul meu nu i-ar face bine să umble tot timpul cu pleaşca pe cap, aşa şi homosexualilor nu le face bine să fie homosexuali. A accepta homosexualitatea înseamnă a accepta ca nişte oameni să rateze şansa de a se bucura de viaţă. Şi de ce să accept asta? Oare nu sub semnul unei toleranţe greşit înţelese, în loc să le facem bine unor concetăţeni de-ai noştri le facem mai mult rău? Oare nu ne facem rău şi nouă?
Şi de ce totuşi nu privesc homosexualitatea ca fiind normală? Uite, să aplic metoda reducerii la absurd. Pornesc de la ipoteza că ar fi normală. Asta înseamnă că unii oameni s-au născut pentru a fi homosexuali, cu alte cuvinte că orientarea sexuală le este determinată biologic. Nu se poate schimba şi deci hai să acceptăm homosexualitatea. Dar, cercetările realizate de Cessare Lombrosso au demonstrat, poate mai bine decât în cazul homosexualilor, că există o “genă criminală”, adică au arătat faptul că unii oameni “s-au născut” criminali şi, deci de ce să nu îi acceptăm aşa. Nu ai ce le face, aşa sunt ei. Dar cum crima este o chestiune de alegere, aşa şi homosexualitatea. Tu alegi să faci crima, tu alegi să fii homosexual în cunoştinţă de cauză. Altfel, dacă nu ai acţiona în deplinătatea facultăţilor mintale, ar însemna că eşti nebun. Cum unii homosexuali au revenit la normal atunci înseamnă că şi homosexualitatea este o chestiune de alegere, iar că determinarea genetică, asta dacă ar exista, trece undeva pe planul secund. Deci, cei care sunt homosexuali şi nu sunt nebuni, ei singuri au ales să fie aşa. Întrebarea este dacă au făcut alegerea potrivită.
Dar, stai …consider că totuşi nu am lămurit un lucru. De ce nu consider homosexualitatea normală? Dacă ar fi normală, odată resimţită atracţia pentru o persoană de sexul opus ar însemnă că aceasta nu mai poate fi schimbată, dar sunt atâţia oameni care s-au îndreptat… Dacă ar fi normal, nu s-ar mai putea schimba nimic. Sunteţi de acord cu mine că este normal să bei apă? În mod sigur da. Eu dacă aş zice, “băi eu nu mai beau apă, simt eu că nu mai am nevoie să beau apă, beau numai bere”. Poate şi aşa sunt considerată de alţii normală. Poate rezist un timp, dar până la urmă tot mă apuc să beau apă. Dacă ar fi fost normal să nu se bea apă, atunci toţi cei care au decis că nu mai trebuie să bea apă, nu ar mai fi băut niciodată.. Poate pot trăi numai cu bere, cine ştie, dar oare totuşi nu e normal să bei apă? Poţi trăi şi ca homosexual, dar oare e normal astfel? Răspunsul se ştie.
Tare aş vrea să aud argumentele celor care sunt de acord cu legalizarea căsătoriilor între homosexuali. Nu de alta, dar eu nu pot concepe niciunul. Sunt absolut convinsă că excesul de ură dăuneaza grav societăţii, dar excesul de homofobie (iubire faţă de homosexuali) nu are la ce dăuna. Deci ce îmi mai rămâne de spus. Da, sunt homofobă (sau homofobistă), îi iubesc pe homosexuali. Yu..huu!!!