Filosofia libertăţii

Libertatea a devenit se pare un “laitmotiv” al vieţii noastre actuale şi cu cât privesc mai în profunzime lucrurile cu atât îmi dau seama că înţelegem numai ultima parte a acestui concept central de altfel, aş putea spune, în existenţa noastră. Sens pentru noi are numai ultima parte a cuvântului, adică sufixul “tate” (şi asta în măsura în care ştim că se foloseşte pentru a schimba categoria gramaticală), prima parte alcătuită din cuvântul de bază “liber” fiind total lipsită de sens.

Una dintre posibilele cauze ale acestei atitudini de lâncezeala când vine vorba de a ne strădui cât de cât să desprindem semnificaţia corectă, am înţeles-o întâmplător astăzi la cursul de “sociologia mass-media” unde profesorul invitat, foarte respectabil de altfel, a afirmat că trebuie să privim libertatea presei ca o metaforă, căci de fapt nu există şi nici nu poate exista niciodată aşa ceva. Cum vi se pare? E destul de logic ce a spus, nu? O libertate absolută a presei nu poate exista niciodată căci tot timpul vor fi reglementări care să îngrădească diferite comportamente duse la extrem. Dar de ce trebuie noi să privim libertatea doar având o conotaţie negativă? Automat să însemne că oferirea libertăţii duce la apariţia unor situaţii neplăcute. Mă rog, asupra acestui lucru voi reveni puţin mai târziu.

Ce vreau să subliniez din spusele profesorului este sintagma de “libertate ce trebuie privită metaforic”. Tocmai asta este problema. Noi nu numai libertatea presei o privim ca pe o metaforă, cum cică ar trebui, dar de fapt chiar aşa se si întâmplă, ci pentru noi chiar şi libertatea noastră individuală, privită metaforic desigur, este o chestie care are aceeaşi semnificaţie ca şi termenul de “ribonucleozina”. Adică semnificaţie zero.

Privind libertatea doar la modul figurat ca fiind ceva ce nu există de fapt, ca fiind ceva deasupra noastră ce nu poate fi niciodată atins şi, nici nu se doreşte a fi atins căci asta ar însemna haos, atunci şi modul de raportare al nostru la ceea ce înseamnă libertatea lasă de dorit. Fiind considerată din start imposibil de atins, libertatea nu mai devine nici măcar ceva la care să aspirăm, ci din contră, devine ceva de care se presupune că ar trebui sa ne ferim pe cât posibil. Este ceva de genul: cu cât avem mai puţină libertate, cu cât ni se impun anumite reguli şi cu cât suntem obligaţi să respectam mai multe prevederi, cu atât este mai multă ordine în jur. Nu zic nu din start, dar dacă am înţelege libertatea noastră individuală cum se cuvine oare nu şi libertatea la modul general ar căpăta un cu totul alt sens?

De multe ori cuvântului libertate, îi este alăturat cel de responsabilitate. Se vorbeşte despre libertate şi responsabilitate. Responsabilitatea trebuie inclusă în libertate. De exemplu eu sunt liberă în măsura în care prin libertatea mea nu îngrădesc libertatea altei persoane. Atât, nimic mai mult. Eu nu pot să te omor pe tine, căci astfel aş atenta la libertatea ta. Eu nu pot să îmi impun cu forţa voinţa asupra ta căci şi asta ar însemna să te privez de libertate. Dacă, liberi fiind suntem şi responsabili, atunci va fi ordine, iar ordinea nu se va mai obţine prin reguli şi control, ci prin libertate.

figura1

figura2

Observ că se tot vorbeşte despre independenţă. Acum ceva timp am introdus nişte chestionare pentru o cercetare realizată în mai multe facultăţi din Bucureşti şi la întrebarea cu răspuns deschis “ce vă mulţumeşte cel mai mult la statutul de student”, a tot apărut răspunsul “independenţa”. Prima dată am rămas puţin bulversată că nu înţelegeam ce e cu independenţa asta, pentru că nu este un răspuns concret, gen îmi place să dorm la facultate, şi abia apoi mi-am dat seama că răspunsurile acelea erau date de cei veniţi din provincie pentru a studia. Şi mi-a picat fisa. Uneori libertatea individuală este confundată cu independenţa, iar lumea se mulţumeşte cu independenţa. Independenţa este ceva de genul fac ce vreau eu atâta timp cât îmi face plăcere şi pot să le dovedesc altora de ce sunt în stare, nu mai contează altceva. Nu mai contează că prin încercarea de a obţine independenţa devenim din ce în ce mai constrânşi de norme şi evident din ce în ce mai puţini liberi. Dar dacă am căuta libertatea în loc de independenţă, oare nu am obţine independenţa însăşi?

Dacă am tot vorbit despre libertate-responsabilitate, libertate-independenţă se mai cuvine să vorbesc şi despre libertate-egalitate. Există aşa o înclinaţie spre a crede că oamenii vor fi într-adevăr liberi doar dacă se obţine o egalitate de condiţii. Parţial adevărat, depinde acum în ce direcţie priveşti lucrurile. Evident că daca obţii libertate, obţii şi egalitate, dar dacă obţii egalitate asta nu înseamnă automat că obţii şi libertate. Să ne imaginăm următoarea situaţie ipotetică. Niciun om nu are voie să iasă din casă, asta înseamnă egalitate de condiţii, dar nu înseamnă ca şi oamenii aceia sunt într-adevăr liberi.

Libertatea ar trebui să fie motorul acţiunilor noastre, dar lasă ca noi o privim metaforic şi ajungem să nu o mai preţuim deloc.

Ei bine, eu zic că ar trebui să reflectam mai mult asupra a ceea ce înseamnă să fim într-adevăr liberi, căci dacă stăruim în transa noastră autoindusă riscăm să devenim … da exact .. nişte marionete. Şi când vom ajunge de fapt, asta dacă vom ajunge, să ne dăm seama de acest lucru poate fi prea târziu. Just think!

About the Author