Amintiri din copilărie

Pe vremea mea când am studiat la şcoală „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, pe lângă rezumate şi toate celelalte, am mai învăţat că personajul principal al respectivei opere literare reprezintă un prototip al copilului universal (orice ar vrea să însemne asta), am aflat că perioada descrisă este a copilăriei obişnuite (pe care în general eu o văd ca fiind până pe la 14 ani), că este redată o etapă a formării când copilul îşi consolidează o viziune asupra vieţii. Aşa că stăteam şi mă gândeam dacă acel Nică s-ar fi născut în altă perioadă. Cum ar fi sunat amintirile lui? 

Iată varianta originală

Copilărie tip Scăldatus cireşicus
“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu. […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice. Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la baba-oarba, ne ridica în grindă, zicând:’tâta mare! şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre până ce nu ne zgârâiau şi ne stupeau ca pe noi”. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Iată variantele prelucrate

Copilărie tip Simultanus Revolutionus
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, mai exact nu la maternitate, la sandwich-urile pe care mama grijulie mi le punea în ghiozdan şi pe care le schimbam cu ceilalţi, mâncându-le pe cele căpătate cu o poftă de ne crăpau burţile, la urzicăraia în care am intrat atunci când am început a merge pe bicicletă, la vizuinea în care mă ascundeam când ne jucam noi, băieţii „de-a faţa”, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de încântare! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile se uitau cu mine la televizor, şi casa ne era plină de jucărele de la Kinder şi piese de puzzle, şi copiii şi copilele vecinilor erau de-a pururea în faţa blocului/porţii cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea! Şi eu eram vesel ca o ploaie răzleaţă şi sturlubatic şi copilăros ca o briză marină. Şi mama, care era vestită pentru prăjiturile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se băga soarele printre nori vestind o ploaie îndelungată: Hai, copile cu părul bălan sună-ţi şi cheamă-ţi prietenii la tine, doar să vă jucaţi în casă şi prietenii veneau toţi la invitaţia mea. […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să scrie în oracol cine ce-a zice. Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci copiam rezolvările de la răspunsuri ca să ne găsească cu temele făcute. Când venea tata seara ca să ne cheme în casă, noi îl speriam cu câte un pistol cu bile. Şi el, cât era de ostenit, ne lua la un fotbal, ne alerga pe tot terenul, ne ridica trofee zicând: să creşti mare! şi ne dădea câte o castană mereu la fiecare. Iar după ce se dădea stingerea, şi tata se punea la culcare, noi scoteam casetele audio unele cumpărtate, alte împrumutate, altele înregistrate şi le backward-am şi forward-am, de li se încurcau benzile; şi nu puteau scăpa bietele butoane ale casetofonului din mâinile noastre până ce nu ascultam melodiile preferate de câte vreo cinci ori”.

Copilărie tip Democratus Getbetgeticus
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la ţara asta frumoasă păcat că-i locuită, la portofelul de piele pe care îl bunghea mama bine, bine înainte de a purcede la mall, la hainele bănoase de crăpau oasele pe mine de atâtea fiţe, la gardurile cele vechi, şubrezite de care mă ţineam când începeam a merge copăcel după vreo drojdeală, la tumbărăurile în care mă ascundeam, când veneau cuţitarii să îşi ia revanşa pentru te miri ce şteamăt, şi la alte mije şi mişelii pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inimă de atâta extaz! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile, şi prietenarii aveau minute în Cosmote, şi casa ne era plină de boxe şi difuzoare, frigiderul de băutură şi mâncare, astfel încât, toţi colegii şi colegele erau de-a pururea în petrecere la noi, şi muzica se auzea după plac, fără leac de distorsiuni şi copoi nepoftiţi, de parcă toată distracţia era a mea! Şi eu eram vesel ca vijelia şi sturlubatic şi copilăros ca vântul de la aerul condiţionat. Şi gagică-mea, care era vestită pentru comment-urile de pe profilul ei de haifaiv, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, iubicuţule cu părul în zece culori, afară şi scoate limba la cameră să se vadă piercing-ul, doar a-i primi şi tu vreun comment nou şi comment-uri primeam imediat ce uploadam poza pe profil. […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi merţanul, măcar să am şi eu unul când oi fi mare. Când mama nu mai putea şi se lăsa câte oleacă să se ducă la salonul de înfrumuseţare, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la serviciu, obosit şi plin de nervi, se speria de noi când ne prindea cu ochii beliţi ca nişte labermani la filme şi reviste prono. Şi el, cât era de ostenit, arunca câte o privire ca la baba-oarba, apoi şi-o ridica în grindă, zicând:’tâţa lu’ asta-i tare”! şi ne promitea că ne aduce o bunăciune la fiecare. Iar în gaşcă după ce se aprindea opaiţul, şi ierbarul se punea să ruleze la greu, noi luam jointurile de prin nişe şi roşteie şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele papiroase din mâinile noastre până ce nu ne trecea highul.

Copilărie tip Leguminosus tehnologicus
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele, la Kalimdor, la pad-ul, de unde lega mama o bucată de cârpă ca să cureţe sângele de la rana încheieturii m­­âinii mele, la mouse-ul de crăpa biroul jucându-mă cu el, la tastatura cea veche plină de fârmituri, de care mi se lipeau degetele când am început a lua masa la calculator, la monitorul după care mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii de-a Counteru’, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă mă cuprinde şi acum o stare de fioroasă amorţeală. Şi Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile erau în treaba lor, şi casa ne era plină de gadget-uri de ultimă oră, şi copiii şi copilele de pe Messenger erau pururea în legătură cu noi, şi comenzile computerului îmi mergeau după plac, fără leac de viruşi sau blocare, de parcă toată tehnologia era a mea. Şi eu eram vesel ca vremea cea mohorâtă şi sturbulatic şi copilăros ca vântul unui cooler de harddisk. Şi mama care era vestită pentru punctajul ei de la Farmville, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele la orizont după o noapte îndelungată: Ieşi copile cu părul vâlvoi de la birou, şi închide jaluzelele doar s-ar îndrepta imaginea la monitor de nu ar mai bate soarele în el, şi imaginea se îndrepta după lunga mea deplasare. […] Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi calculatorul, măcar să trimită mass cine-a zice. Când mama nu mai putea de obosită, când se dădea de ziuă şi se ducea să se odihnească, noi băieţii tocmai atunci downloadam torrente în slăvi. Când intra tata noaptea pe Messenger, plin de mail-uri şi spam-uri, noi îl speriam dându-i câte un Buzz. Şi el, cât era de ostenit, chat-uia câte pe unul, ca pe Mirc, apoi îşi punea la status zicând: netu-i tare! şi ne dădea web mereu la fiecare. Iar după ce desfăceam carcasa, şi tata îmi punea o nouă placă video, noi scoteam jocurile de prin site-uri şi foldere şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de se încingea procesorul; şi nu puteau scăpa bietele jocuri din mâinile noastre până ce nu adormeam cu capul pe tastatură.

Cam acesestea sunt tipurile de copilării construite pe bază de material concret. Intenţionam să mai descriu şi copilăria tip pionierus comunistus, dar recunosc că nu am o reprezentare foarte clară asupra a ceea ce înseamnă ea. Aşă că aştept sugestii referioare la orice tip de copilărie pe voi îl puteţi concepe. Până una alta, mă întreb oare ce o mai însemna cântecul ăsta peste câţiva ani?