Simplitate, unde eşti?

E o vorbă “din bătrâni” care spune cam aşa. Când doi oameni îţi spun că eşti beat trebuie să te duci la culcare. Urmând acelaşi principiu, dacă o sută de oameni îţi spun că eşti nebun ce ar trebui să faci? Să te internezi la Spitalu’ 9? Întrebarea aceasta mă frământă căci am impresia că nu mai e mult până la atingerea sutei.
Ştiu că de multe ori vorbesc când trebuie să tac şi bineînţeles că tac atunci când trebuie să vorbesc, dar asta-mi stă în fire. Şi probabil asta face din mine un om perceput de majoritatea celor din jur ca fiind un nebun în toată regula. Dar mulţi nu înteleg faptul că mie îmi este aproape indiferent dacă primesc premiul Nobel pentru filosofeală, scriitoareală, sociologie sau cum s-o numi “ştiinţa” asta pe care o fac eu acum, dacă ajung să predau te miri ce materie la un liceu amărât din Cocârlaţii din Deal, dacă vând ziare la colţul blocului sau dacă mă duc la ţară şi cresc vite şi porci. Desigur, aici intervine şi stima de sine care mă face totuşi să prefer prima variantă. Dar ceea ce pot spune cu certitudine este că nu dau doi bani pe rangul sau titulatura unei persoane. Mi-e absolut indiferent dacă te intitulezi profesor doctor emeritus honoris causa în chimie nucleară, fizică atomică şi matematici avansate, dacă eşti nea Gică gunoieru’ sau dacă eşti tanti Miţa florăreasa de la Borţani. Funcţia pe care o deţine cineva nu îmi dictează automat şi admiraţia pentru acea persoană. A se reţine că un grad de respect îl am pentru fiecare, dar admiraţia mi-o stârneşte doar un comportament firesc fără false ascunzişuri şi artificii, o trăire caldă şi o gândire simplă fără socoteli încâlcite. Semidoctismul nu ar mai fi trebuit demult să fie la modă. Dar iată că astăzi este în floare. Se pare că trăim într-o grădină de semidocţi (recunosc … cu mine în frunte).
Mă, ideea este următoarea. Tot timpul încercam să aducem explicaţii laborioase, argumente culese din străfundul întortocheatelor raţionamente pe care ni le creem în creieraşul nostru spălat bine-bine de societatea în care trăim, ne construim scheme mentale din cele mai complicate cu ramificaţii în toate direcţiile fără a ne păsa ca intrăm automat pe contrasens. Şi făcând astfel toate par bune şi frumoase. Păcat însă că pierdem din vedere esenţialul care stă fix sub “bârna” noastră. Când cineva ne bombardează cu o evidenţă pe care noi am fost prea orbi ca să o vedem zicem: “Nu, nu, păi nu se poate să fie aşa, este doar o conceptualizare. Este doar o fabulă. Lucrurile sunt complicate, sunt aşa cum le văd eu. Uite sunt aşa şi pe dincolo.” Ne este greu să pricepem că asta este realitatea, simplă, doar că noi suntem prea strâns legaţi la ochi ca să ne dăm seama sau, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu vrem să ne dăm seama căci asta ar însemna o prăbuşire a întregului nostru set de valori după care ne-am obişnuit să ne ghidăm în întreprinderea oricărei activităţi zilnice.
Parcă şi aud: “Simplitate… Phooaa. Ce simplitate? Auzi…doar nu vrei să cazi în banalitate. În ziua de azi tre’ să fii complex, să lucrezi complicat pentru că aşa eşti şi tu în rândul lumii, eşti integrat dom’le, eşti capabil să manevrezi obstacolele ce survin în complexitatea lumii în care trăim. Căci doar nu vrei să fii un om simplu? Cine vrea să fie un om simplu?” Răspuns: Eu. Căci cel mai complicat lucru pe care îl vad este tocmai acesta. Să fii un om simplu. Să vezi esenţialul, să nu te încurci în detalii. Nu neapărat să fii analitic, căci a fi analitic înseamnă şi să o iei de multe ori pe arătură. A fi simplu înseamnă să ai discernământ, să ştii ce să păstrezi din mulţimea de informaţii pe care le receptezi, să ştii ce să arunci la gunoi, să ai un anumit simţământ a ceea ce este bine sau rău.
Pentru a fi un om simplu trebuie să dobândeşti patru tipuri de “simplităţi”: simplitatea în receptarea propriei persoane, simplitatea în raportare la ceilalţi, simplitatea în comportament şi în cele din urmă simplitatea în gândire. Să le luăm pe rând…
1) Simplitatea în receptarea propriei persoane înseamnă să nu te minţi pe tine însuţi. De multe ori ne hrănim cu iluzii. Da, trebuie să recunoaştem… Poate cu puţin antrenament am putea sta o săptămână fără alimente, cu chiu cu vai am rezista. Dar să stăm o săptămână fară să îngurgităm o iluzie, aproape imposibil. Începând prin a fi sinceri cu noi înşine ajungem la obţinerea echilibrului interior, a tăriei de caracter şi a stăpânirii de sine, indicatori ce arată că suntem pe cale să dobândim simplitatea în receptarea propriei persoane… Dar vai cât de greu poate fi…
2) Simplitatea în raportare la ceilalţi înseamnă să fim mânaţi de dorinţa de autodepăşire, nu de întrecere între oameni. Uite lumea din ziua de astăzi! Ne imaginăm că e formată din “Vecinul A” şi “Vecinul B”, două persoane ipotetice care putem fi chiar noi. “Vecinul A” cu chiu cu vai muncind din greu în “strânsorile capitaliste” a reuşit să îşi construiască o casă cu un etaj, frumoasă… “Vecinul B” văzând că “Vecinul A” şi-a constuit o casă zice: ia să îmi fac şi eu una, cu două etaje ca să fiu mai şmecher. Atunci “Vecinul A” munceşte şi mai mult şi îşi construieşte o casă cu trei etaje. Şi aşa mai departe până amândoi ajung să îşi construiască o casă cu zece etaje, bloc în toată regula ce mai… Văzând că nu se mai poate “Vecinul A” îşi cumpără o maşina că doar na, cu ce să se plimbe din văgăună în văgăună (vă las pe voi să ghiciţi despre care văgăună este vorba). Evident “Vecinul B” şi el hop-ţop îşi cumpără două maşini că doar să fie mai cu moţ. Şi de aici lucrurile ar putea evolua în două direcţii. (1) Până când ajung amândoi să îşi cumpere un elicopter pe care să îl “planteze” pe blocul cu zece etaje construit anterior, iar după aceea evident vor căuta amândoi să îşi constuiască o navetă spaţială alergând astfel după cai verzi pe pereţi sau (2) până când “Vecinul A”, să zicem, văzând că nu are rost jocul acesta se gândeşte să îşi facă un lift în casa lui cu zece etaje tocmai construită că doar doh de ce să aibă zece etaje dacă nu poate ajunge la ele decât cu mare greutate. Şi îşi face un lift. “Vecinul B” îşi face două lifturi acum. Dar ce rost au două lifturi căci tot “Vecinul A” s-a dovedit mai descurcăreţ. De ce? Pentru că a ieşit din capcana alergării după ceilalţi şi s-a gândit la ce este mai util pentru el. Nu s-a gândit să îi depăşească pe ceilalţi, ci pe el însuşi. Asta ar trebui să facem şi noi. Dar vai cât de greu poate fi…
3) Simplitatea în comportament înseamnă să te ghidezi după principiul “trăieşte clipa” Vi se pare cunoscut? Da, principiul “trăieşte clipa” care este atât de “la modă” astăzi şi care este răstălmăcit mai mult decât este cazul. Trăieşte clipa nana cluburi nanana băutură nanana femei sau barbaţi (după un caz, sau şi-şi după alt caz) nanana distracţie nanana puncte puncte etc etc. Nu sensul ăsta de “trăieşte clipa”. Trăieşte clipa în sensul cultivării minţii şi sufletului. Pentru că nu o să obţii nimic dacă stai să mănânci seminţe în faţa blocului sau dacă te tăvăleşti prin cluburi. Cel mult o să ajungi pe prima pagină în Libertatea în urma unui tragico-accident că te-ai înecat cu o sămânţă sau o să ajungi la celebra pagina cinci în acelaşi “strălucit” ziar. Iar după ce cititorul a dat pagina cum a şi uitat de tine. Altfel am vorbi dacă cineva ar da pagina în care ai fost menţionat(ă) într-un manual de istorie, să zicem…Trebuie să fim atenţi la tot ceea ce întreprindem, să nu pierdem niciun moment şi să ne gândim cum să facem sa întoarcem timpul în favoarea noastră, nu să ne plângem că nu mai avem timp de nimic. Dar vai cât de greu poate fi …
4) Simplitatea în gândire este ultimul stadiu al adevăratei simplităţi. Mărturisesc că aşa cum văd eu lucrurile arta de a gândi înseamnă a gândi simplu şi liber; aceasta este cheia pe care o văd pentru a putea deveni “înţelepţii” zilelor noastre căci aşa cum spune Francesco de Sanctis “simplitatea este forma adevăratei măreţii”. Doar obţinând-o vom deveni oameni adevăraţi, dar vai cât de greu poate fi…