Cum m-am hotărât să nu mai devin sociolog?

Iată cum văd eu treaba….
Dacă militezi pentru egalitatea de drepturi între bărbat şi femeie (dar totodată ca femeie te simţi jignită când un bărbat nu îţi oferă locul în autobuz) aparţii curentului feminist domn’le.
Dacă o dai la înaintare cu darwinismul înseamnă că nu eşti îndoctrinat religios şi explici lumea ştiinţific domn’le.
Dacă eşti de părere că totul pe lumea asta legitimează puterea opresivă a unui grup social atunci eşti marxist domn’le.
Dacă ţi se pare că totul este relativ şi că adevărul nu există, atunci eşti postmodernist domn’le.
Dar dacă eşti naţionalist atunci eşti acuzat că aluneci în ideologie. Şi nu spun asta neapărat pentru că am simţit-o pe pielea mea. Căci din moment ce porneşti de la o idee fără să o demonstrezi (cum am făcut eu) propunându-ţi să faci asta în studiile următoare, clar că poţi fi acuzat de “cădere” în ideologie şi hai să zicem că pe bună dreptate.
Dar acum exceptându-mă pe mine care nu am un fundament atât de solid pentru susţinerea unei idei, mă uit în jur aşa şi totuşi văd că cei care sunt naţionalişti sunt priviţi ca fiind de pe altă planetă, ca fiind artişti, visători, foarte departe de lumea ştiinţifică sau, în cel mai bun caz, prin cele mai adânci cotloane ale ei. Şi nu e de mirare. Căci a fi naţionalist în zilele noastre este echivalent cu a fi nebun. Cum să îţi placă ţara asta, doar uite-te în jur! Să aperi interesele naţionale? Ha, ha, ha…hai mai bine cu alea individuale. Bagă banu’ şi scoate „grosu” (a se citi rahatu’) că aşa merge la noi. Şi aşa merge tocmai pentru că atitudinea naţionalistă este aruncată la gunoi, este tratată în ultimul hal, este tratată din start ca o idee ruşinoasă, de care trebuie să te fereşti pe cât posibil. Dacă vrei să declari că eşti naţionalist mai bine bagă-te în şifonier pune-ţi un batic la gura şi murmură printre dinţi “sunt naţionalist” după aia ieşi şi vezi-ţi de treabă. Acum iarăşi o să formulez ipoteze nedemonstrate empiric şi o să mi se reproşeze că o iau rău pe arătură, dar atitudinea asta referitoare la sensul termenului de naţionalist o văd tocmai ca pe o consecinţă a regimului comunist.
Cineva mi-a spus, văzându-mi aşa în treacăt ideile naţionaliste că ar trebui să intru în politică. Şi de aici mi-a picat fisa. Nu cred că mai există acea diferenţă în imaginarul colectiv între stat (care în comunism era asociat marelui partid) şi naţiune. Dacă spui ceva pozitiv despre naţiune, atunci spui ceva pozitiv despre stat şi deci dacă spui ceva pozitiv despre stat, atunci spui ceva pozitiv despre politicieni, şi dacă spui ceva pozitiv despre politicieni atunci spui ceva pozitiv despre corupţi, şi dacă spui ceva pozitiv despre corupţi atunci eşti la rândul tău corupt. Şi deci naţionalist=corupt. Nu numai politicienii au obligaţia, să-i spun morală că nu e chiar o obligaţie, de a fi naţionalişti, ci toţi oamenii în sinea lor trebuie să aibă un minim de sentiment naţional. Dar asta s-a cam uitat. Dovadă migraţia masivă. Dovadă că plecarea din ţară a devenit un scop în sine. Dovadă faptul că auzi din ce în ce mai des expresia “nu trebuie să te mire că doar trăim în România”. Dovadă ca ceea ce înainte era baza naţiunii (să-i spun aşa fundaţia spirituală), acum este considerată cauza involuţiei României. Şi dorindu-ne cu orice preţ să o reducem şi dorind să fim „occidentali” involuam şi mai mult. Viitorul pe care eu îl prevăd pentru România dacă nu intră pe făgaşurile de dezvoltare ţinând cont de criteriul naţional este sumbru şi tare mi-aş dori să mă înşel. Dar lucrurile acestea sunt scrise şi vor rămâne scrise. Timpul va dovedi dacă m-am înşelat sau nu. Sau la o adică nici nu trebuie să ne pese … că doar ne adaptăm? Ei, asta-i starea de moleşeală şi nepăsare ce caracterizează societatea românească şi la urma urmei o stare de moleşeală autoindusă. Aşa că nu ne rămâne decât să ne plângem că trăim în România şi să nu facem nimic sau … ar fi nevoie de o schimbare de atitudine în primul rând din partea noastră? Mă gândesc şi eu aşa ca un muritor român de rând.
Un mare profesor din facultate mi-a sugerat (acum dacă nu asta a fost ce mi-a sugerat asta am înţeles) că un sociolog bun trebuie să ştie să îşi „mascheze ideologia” sub dovezi pentru a nu mai fi acuzat de „cădere în ideologie”. Şi prin asta mi-a deschis ochii fapt pentru care îi mulţumesc din toată inima. M-a făcut să îmi dau seama că mulţi dintre renumiţii sociologi, dintre care şi marii clasici ai sociologiei (acum o să aud ceva de genul, eu marea clasică a maidanului îmi permit să fac judecăţi de valoare la adresa marilor clasici ai sociologiei)… Să se înţeleagă de la bun început. E doar o părere exprimată într-un cadru informal. Aşa deci, m-a făcut să îmi dau seama că mulţi dintre renumiţii sociologi, dintre care marii clasici ai sociologiei, şi-au fabricat (a nu se înţelege inventat) dovezi în spatele cărora se afla clar o ideologie. Exemplul cel mai concludent este Karl Marx. Marx a avut o obsesie, cum de altfel alţii ca el au avut şi au o obsesie, cum de altfel şi eu am o obsesie. Spre deosebire de majoritatea eu îmi exprim de la bun început obsesia. Oricine poate să îşi dea seama de asta. Iar acea încercare de a nu-ţi exprima de la bun început valorile mi se pare foarte periculoasă pentru că un om perspicace poate ajunge să manipuleze şi să îşi impună o idee bazată pe dovezi construite fără ca cei din jur să îşi dea seama că la baza ei stă o obsesie. Eu nu vreau să manipulez, nu ar fi etic, nu că nu aş putea dacă m-aş chinui puţin, eu vreau cel mult să influenţez. Şi ca atare nu vreau să maschez nimic din ceea ce cred. Şi totuşi nu cred că s-a înţeles ce am vrut să spun.
Deci există două modalităţi de a îţi prezenta o idee.
1) prezinţi ideea şi după aia încerci să o demonstrezi
2) ai ideea în minte dar nu ţi-o exprimi (că dacă nu ai avea-o nu ai mai căuta dovezi, nu ai mai studia-o) – demonstrezi ideea pe care ai vrut-o – după aia îi laşi pe ceilalţi să o deducă.
Prima variantă este ceea ce fac eu şi o consider influenţare. Dacă lumea ştie clar în ce domeniu te încadrezi atunci ştie şi în funcţie de ce criterii să îţi evalueze dovezile. A doua variantă este cea manipulatoare pe care o consider periculoasă. Şi cum pot să bag de seamă aproape toţi sociologii buni au fost nişte manipulatori căci au ştiut să îşi mascheze ideologia de la care au pornit astfel încât să nu li se reproşeze obsesia.
Asta este un mare secret pe care vrând-nevrând mi l-a împărtăşit mie cineva şi pe care eu la rândul meu îl voi împărtăşi tuturor celor care vor să devină sociologi. Daţi o formă ştiinţifică ideilor, chiar dacă în mintea voastră sunt obsesive, şi atunci veţi fi recunoscuţi. Dar, decât să renunţ la valorile mele sau să mi le expun mascat pentru a fi considerat un viitor sociolog bun, mai bine am să fiu un sociolog prost …sau şi mai bine nu am să fiu deloc. Aşa că dacă decid până la urmă să fac primul compromis din viaţa mea şi să o iau pe drumul pe care am început şi pe care cu mâna mea mi l-am croit îmi puteţi spune filosof, scriitor, gânditor, ideolog perimat …. poate chiar spălător de closete, dar nu sociolog.
Nu vreau să mi se ceară sub nicio formă pozitivismul scientist în sociologie. Cine are pretenţia existenţei posibilităţii a aşa ceva pică într-o capcană foarte mare. Mai bine admiţi sociologia ca fiind o “orientare subiectivă” de la bun început, decât un pretext al unei ştiinţe obiective în care valorile exprimate deschis nu au ce căuta. Pentru a se înţelege aceasta trebuie să se facă distincţia între sociolog şi cercetător social. Sociologul studiază ceva din proprie iniţiativă, pentru a-şi lămuri o anumită curioyitate, pe când cercetătorului social îi este impus acest lucru de o instanţă externă. Orice sociolog este şi un cercetător social, dar nu orice cercetător social este şi un sociolog.
Iţi ce am găsit pe wikipedia când am vrut să îmi lămuresc în totalitate termenul de ideologie: „McLellan consideră că există un fel de mecanism intern de autoapărare, care se manifestă sub forma unei naivităţi metodologice, care îi determină pe teoreticieni să se lase ispitiţi de o tentaţie, extrem de răspândită, aceea de a califica drept ideologie doar perspectiva celuilalt, în raport cu care viziunea proprie se constituie ca un punct de referinţă al obiectivităţii”. Să însemne asta că a-ţi exprima deschis valorile nu este echivalent cu a aluneca în ideologie? Mă întreb. Cum era aia cu sfârşitul ideologiilor a lui Daniel Bell? Întrebare retorică.
Asta am avut de spus şi abia aştept să mă contrazică cineva.